Exegeza viereană a relevat caracteristicile distincte ale liricii poetului, printre care, în mod deosebit se evidenţiază aşa-numitul dialogism, fenomen polivalent, în funcţie de intenţia eului liric. În discursul poetic, atât eul liric empiric, cât şi eu liric poetic dialoghează în permanenţă cu cititorul său transfigurându-se, în dialog cu copilul – în ipostaza copilului, cu iubita –în cea a îndrăgostitului, cu mama – în ipostaza fiului, cu sine însuși cucititorul căruia îi conferă acelaşi statut.  În lirica viereană, copilăria e o lume aparte, un univers prin care copilul se iniţiază în spaţiul imens şi chiar devine un poet sui-generis, căutător de răspunsuri esenţiale, pe care le află în urma dialogului cu vocea celuilalt creator, uneori limpede şi evident: ,,- Cine-i pasărea albastră, / Ce-a venit la noi pe ramuri / – Sufletul mamei? / - Da, copile.”, alteori, prin revelaţie: „Cum nu o să vină mama? / Cum să cază frunza?”  Ipostaza uliseană a lui Grigore Vieru, identificată de Theodor Codreanu, e originală, străină eroului antic, poetul însuşi mărturisind: ,,Am stat niște ani închis: / în sine”, „închis în sine” însemnând claustrarea sinelui spre tezaurizarea identității spirituale, naționale.  Ipostaza poetului sacru denotă preocuparea pentru reconsiderarea spiritualității românești, iar Poetul-Bard cântă durerea Basarabiei însingurate, înstrăinate de Țară (,,Contur”). Astfel, ia naștere inconștientul colectiv și, în acest sens, Vieru se identifică, în adevăr, cu destinul poporului basarabean.  Limbajul poetic vierean sensibilizează, educă și motivează cititorul, cuvântul fiind atât sabia justițiară în mâna poetului, cât şi plămadă din care-şi poate săpa chipul. Din aceste considerente, Grigore Vieru ne oferă o operă ce ne recheamă în perimetrul ei și pe noi, tinerii cercetători.