Lingvistica actuală deosebește trei tipuri de varietate lingvistică: varietate diatopică (varietatea în spațiul geografic), varietate diastratică (varietate între straturile socioculturale ale lingvisticii), varietate diafazică (în funcție de circumstanțele expresive ale comunicării).  În prezenta comunicare ne vom axa pe varietatea diatopică, care generează variantele teritoriale ale limbii, cum ar fi dialectele, subdialectele și graiurile, care au devenit obiecte de studiu ale dialectologiei şi geografiei lingvistice. În același context menționăm că fenomenul lingvistic cercetat este în strânsă corelație cu fenomenul denominației, studiat de onomasiologie. Teoria denominării se interesează de mecanismul de creare a semnului lingvistic, de aici rezultă că limbajul este definit ca o „activitate creatoare de semne” .  Prin analiza onomasiologică a lexicului dialectal se poate stabili tipologia unităților denominative, și aceste unități analizabile servesc pentru stabilirea unor tipologii, denumiri după anumite deprinderi(ciocănitoare), denumiri formate după localizare (dumbrăveanca), denumiri după hrana întebuințată(albinar), denumiri formate după gust(iuțan, iuțar), denumiri formate după consistență, denumiri formate după obiectul cu care se lucrează(plugar), denumiri formate după produsul muncii(lingurar) etc.  Așadar, studierea varietăților diatopice a limbii vorbite ne permite să facem anumite concluzii despre istoria evoluției limbii române, istoria poporului, modul de a gândi și a exista, prin urmare servește ca instrument de pătrundere și interpretare a vieții omenești. Sub acest raport putem afirma că limbi le sunt, în mod special, expresia identității culturale, etnice sau naționale a unui stat, deosebindu-se între ele la nivel fonetic, gramatical și lexical.