Ion Druță este un scriitor foarte apropiat de tradițiile, obiceiurile, pământul și țăranul moldovenesc. Nu este de mirare că în opera sa se găsesc numeroase dialectisme foneticeși morfologice.  Scriitorul păstrează unele particularități fonetice specifice rostirii moldovenești ca: închiderea vocalei –ă> -î: „ ... dacî nu sîadunî...”; ca rezultat al pronunțării dure a consoanelor s, z, ț (ḑ), ș, j vocalele e,i trec în ă, î în cuvintele căpățîni, zîcă, zî; diftongii accentuați -ḙași - i̭a devin é și -i̭e: băiet, casa me, pre, mai ave; diftongul -ḙa se monoftonghează, -ḙa> -a: sară, samă, așază; oclusivele bilabiale p, b, m se palatalizează până la stadiul ḱ,ǵ, ń: chelea, chicați, chicături, chișcă, schinare, aprochii, ghine, aghe, bunghi, dunitale, niezul; consoana labiodentală f se palatalizează până la stadiul h́: „ Șîni știi... pe unde-o hi hiind ” [ 3, p. 61]; v>ẑ: „ Răzeșii nu pot cînd au murit, da cît îs jii, ei pooot!”; c (+ e, i) > ŝ: Șiutura, șela, șini, șinși.  Dintre trăsăturile morfologice semnalate pot fi menționate: reducerea articolului hotărât –l: documentu, capu`, gardu`; frecvent este folosit la vocativ interjecția hăi!: „Domnică, ia vină-ncoace, fată hăi.”; viitorul I este folosit în forma lui populară, fără –v: ne-om duce, om sămăna păpușoi; pentru peroana a III-a la perfectul compus se atestă forma invariabilă o a auxiliarului verbului a avea: o mai fost, m-o strigat , m-o apucat, c-o ars etc.  Astfel, utilizarea dialectismelor foneticeși morfologice, în mod conștient, de către autor are ca scop de a scoate la iveală coloritul național, precum și de a sublinia autenticitate personajelor sale.