În lirica viereană cititorul de azi descoperă simbioza dintre note tradiţionaliste şi cele moderniste. În deosebi se impun prezenţele intertextuale cu structurile poetice blagiene. Gr. Vieru îşi dorea, în egală măsură, o poezie – „suflet din sufletul” poporului său, dar şi care să răspundă aşteptărilor timpului, iar L. Blaga era creatorul premergător care ia servit drept un indicator valoros. Fiind un clasic al modernismului românesc, era firească “forţa dinamizatoare” (M. Scarlat), exercitată de suflul expresionist al poeziei lui L.Blaga. De fapt, ambii poeţi oscilează între tradiţionalism şi modernism, versul lui Gr. Vieru purtând şi haina unui romantism, pe alocuri întretăiat de vibraţii postmoderniste şi sclipiri expresionist.M. Cimpoi consideră că generaţia lui Gr. Vieru, descoperă, „satul ca tipar al veşniciei şi principiul matern al universului”. Drept argument este spectrul topoi-lor, în special, cel de motive şi teme comune semnificative.Analiza textelor vierene ne-au convins că poetul basarabean are vocea lui particulară şi individuală, de aceea nu atestăm efctul epigonismului, ci, mai curând, o comunitate de stare a spiritului creator, de convingeri şi principii de creaţie, ambii fiind nişte conştiinţe civice puternice, apărători ai adevărului despre valoarea spirituală a neamului, despre nepreţuitele rădăcini ontologice ale spiritualităţii şi liricii româneşti. Cu toate acestea, Vieru are vocea sa a liricului existenţialist.