Sărăcia, fenomen care afectează atât ţările în curs de dezvoltare, cât şi cele dezvoltate, suscită multe controverse, problema esenţială în studierea sărăciei fiind inexistenţa unei accepţiuni universale, în baza căreia să se poată stabili exact când o persoană sau familie se află în starea de sărăcie. Pentru secolul XX, combaterea sărăciei a reprezentat în ţările bogate obiectivul major al politicii sociale. Este foarte probabil că in secolul XXI acest obiectiv să devina unul critic pentru întreaga omenire. La baza sărăciei stau cauzele: geografice, istorice, politice, administrative, economice, sociale, informaţionale, culturale și spirituale. În consecinţă societatea de azi se ciocnește cu efectele, produse de fenomenul sărăciei: economice (exodul forţei de muncă, dependenţa de remitenţe etc.), sociale (dezurbanizarea, scăderea numărului populaţiei, sporirea ratei mortaţiltăţii, abandonul copiilor), politice (deteriorarea imaginii ţării în plan naţional și internaţăional), ecologice, culturale și spirituale. În literatura ştiinţifică au fost elaborate mai multe teorii cu privire la cauzele sărăciei în societatea umană, condiţiile de reducere sau de eliminare a ei. Cele mai importante teorii focusate pe problematica sărăciei sunt: teoria morală; teoria culturii sărăciei; teoria structurală social-economică şi teoria statului bunăstării. Sărăcia este o problemă naţională şi, prin urmare, cere o soluţie naţională. Pe parcursul independenţei ţării au fost întreprinse anumite eforturi pentru îmbunătăţirea vieţii unor categorii de cetăţeni, dar ele deseori nu erau consecvente, eficiente, durabile şi o parte semnificativă a populaţiei era forţată să soluţioneze problema nivelului scăzut de trai cu forţe proprii: prin modificarea consumului alimentar, plasarea copiilor în instituţii, emigrare. Dar de cele mai dese ori, sărăcia pare a fi un cerc vicios, fiind transmis din generaţie în generaţie.