O paletă miraculoasă de culoare este prezentă peste tot în natură şi în viaţa omului. Astefel vocabularul chromatic îşi găseşte expresia în toate limbile, deşi se actualizeza diferit: în unele limbi este luxuriant, în altele minimal; unele limbi multiplică nuanţele care pot fi deosebite, altele le restrâng. La multe popoare din Asia, Africa se deosebesc trei culori de bază: alb, negru şi roşu. Populaţia Ndembu din Zambia denumeşte cu acelaşi cuvânt culorile albastru şi negru, precum şi galben-portocaliu-roşu. În limba maorilor din Noua Zeelandă există circa 300 de termeni care desemnează nuanţe. Se iau in considerare şi sunt introduşi şi alţi parametri ai culorii, cum ar fi luminozitatea, saturaţia, tenta, contrastul, textura.  Filologul şi filosoful german Lazarus Geiger (a studiat saga islandeză, Coranul, poveştile antice chinezeşti, precum şi o versiune veche ebraică a Bibliei, imnurile hindus vedice) a observat că fiecare limbă a avut mai întâi un cuvânt pentru “negru” şi “alb”, adică pentru “întuneric” şi “lumină”. Următorul cuvânt care a apărut pentru o culoare, în fiecare limbă studiată din lume, a fost roşul, culoarea sângelui şi a vinului. După roşu, istoric, apare galbenul, iar mai târziu, verdele. Ultimul cuvânt apărut pentru o culoare este albastrul. Singura şi prima cultură antică care a creat un cuvânt pentru culoarea albastră a fost cultura egipteană.  Privind limba română lucrările existente arată că sistemul lexico-semantic al numelor de culoare în limba română este unul complex, atât prin numărul mare de lexeme identificate, cât şi prin existenţa aşa-numitelor „zone limitrofe” între mai multe câmpuri semantice.  Culorile trebuie privite întotdeauna prin asocierea cu celelalte, în contextul sociocultural pa axa timpului. Singularitatea cromatică implică lipsă de mesaj, conotaţia cromatică diferă de la o cultură la alta – culorile nu sunt niciodată neutre, ele au o încărcătură simbolică, vehiculează coduri sociale şi valori ideologice.