Globalizarea este procesul care marchează contemporaneitatea, contribuind la progresul culturii, presupunând profunde transformări economice, sociale, politice, culturale şi morale. Consecinţele lingvistice ale acestui fenomen sunt cauzate, în principal, de creşterea bruscă a transnaţionalizării economiilor, precum şi de evoluţia tehnologii de comunicare.  În contextul globalizării, politica lingvistică a UE se axează pe multilingvism, care constituie fundamentul democraţiei culturale. Studiat în plan diacronic, multilingvismul devine obiect al politicii lingvistice a UE începând cu 2001, fiind apreciat ca unul din domeniile prioritare de acţiune în vederea valorificării moştenirii culturale. În prezent, limbi oficiale ale UE sunt bulgara, ceha, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, irlandeza, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, polona, portugheza, româna, slovaca, slovena, spaniola şi suedeza.  UE are peste 60 de comunităţi indigene, vorbitoare de limbi regionale sau minoritare. În şirul acestora se înscriu friziana, mirandeza, sarda, friuliana, ladina, bretona etc. Comisia Europeană promovează şi protejează limbile minoritare, vorbite pe teritoriul UE, precum şi alte numeroase limbi folosite de comunităţile de migranţi din statele membre. Unicul tratat internaţional, conform căruia statele se angajează să creeze un viitor favorabil dezvoltării limbilor minoritare, rămâne a fi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Prin elaborarea Cartei, Consiliul Europei şi-a propus drept scop realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi prin protejarea limbilor regionale sau minoritare istorice din Europa, astfel contribuind la menţinerea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a bogăţiei culturale a Europei.