β – ciclodextrina este o oligozaharidă ciclică care constă din 7 unităţi de α-D-glucopiranoza legate prin legături α (1-4). În scopul obţinerii ciclodextrinelor solubile în solventul dorit, investigării mecanismului reacţiilor catalizate de enzime, obţinerii structurilor plăcute din punct de vedere estetic, β – ciclodextrinele sunt modificate. Procedeul de modificare utilizat depinde de proprietăţile produsului final şi se aplică grupelor hidroxilice primare sau secundare.  Grupele hidroxilice primare se transformă în alte grupe funcţionale mai simple, deoarece sunt mai nucleofile decât grupele secundare. Monomodificarea poziţiei 6 a ciclodextrinelor se efectuează prin intermediul atacului nucleofil a reagentului ce conţine grupa potrivită asupra mono-6-sulfonilciclodextrinei. Monosulfonaţii se obţin prin reacţia benzenului sau clorurei de p-toluolsulfonil cu ciclodextrină în piridină sau DMF, în prezenţa unei baze. 6-tosilciclodextrinele sunt precursori importanţi în sinteza diferitor ciclodextrine modificate. Substituţia grupei tosil cu iodid, azid, tioacetat, hidroxiamin sau alchil oferă monoiodo-, azido-, tio-, (hidroxilamino)- sau (alchilamino)ciclodextrine. Această strategie este folosită în sinteza enzimelor artificiale. Diferiţi derivaţi ai mercaptociclodextrinelor sunt folosiţi în studierea filmelor imobilizate pe suprafeţe de aur.  Partea secundară a ciclodextrinelor este mai aglomerată decât cea primară, datorită prezenţei numărului dublu de grupe hidroxil. Legătura de hidrogen între hidroxilii din poziţii 2 şi 3 le fac rigide şi puţin flexibile în comparaţie cu grupa hidroxil C-6. Aceşti factori determină reactivitatea mai joasă a părţii secundare. Mono-2-tosil-β-ciclodextrina se obţine în urma reacţiei dintre tosilatul de m-nitrofenil şi ciclodextrina în DMF/apă, la pH 10, cu randamente mici. Randamente mai mari se obţin când legătura glicozidică este scindată tiolitic şi produsul obţinut este convertit în glical. După tratarea glicalului cu iodură se formează mono-2-iodo-derivat.  Substituirea poziţiei 3 este mai dificilă din cauza reactivităţii înalte a hidroxililor din poziţiile 2 şi 6. Modificarea poziţiei 3 se obţine prin reacţia unui nucleofil cu manno-mono-2,3-epoxiciclodextrina.  Dintre cele trei tipuri de grupe hidroxil prezente în ciclodextrină, hidroxilii din poziţia 6 sunt mai bazice, cele din poziţia 2 mai acide, iar cele din poziţia 3 mai inaccesibile. Astfel, în condiţii normale, un reagent nucleofil atacă poziţia 6.