Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care conţin azot şi oxigen în cantităţi variabile şi reprezintă o clasă de 7 compuşi: N2O, NO, N2O2, N2O, NO2, N2O4, N2O5.  Oxizii de azot rezultă din procesele de ardere a combustibililor în surse staţionare şi mobile, sau din procese biologice. Emisiile de NOx provin îndeosebi din industria energetică, transport, arderi în industria de prelucrare, precum şi din procesele de producţie. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide, deteriorarea calităţii apei, efectului de seră, reducerea vizibilităţii în zonele urbane.  Monitorizarea emisiilor de oxizi de azot este necesară pentru controlul și implementarea cerințelor specifice reglementărilor în vigoare. De asemenea, este un mijloc absolut necesar de informare asupra contribuției pe care o au sursele de poluare cu oxizi de azot, permițând astfel stabilirea priorităților cu privire la reducerea poluării.  Metoda de referinţă stabilită de directivele UE pentru măsurarea concentratiilor de dioxid de azot şi respectiv a oxizilor de azot este cea descrisă în EN 14211:2005 „Calitatea aerului înconjurător – Metodă standard de măsurare a concentraţiei de dioxid de azot şi a oxizilor de azot prin chemiluminescenţă”.  Principiul determinărilor cantitative prin chemiluminescenţă constă în activarea moleculelor de gaz până la generarea unui fenomen luminos în urma unor reacţii chimice specifice moleculelor de oxid de azot, a cărei intensitate este proporţională cu concentraţia oxidului de azot.  Tehnicile de reducere a emisiilor NOX din surse staţionare se grupează în două categorii: primare (modificări aduse arderii) şi secundare (tratarea gazelor de ardere).  O metodă suplimentară de reducere a emisiilor de oxizi de azot este înlocuirea combustibililor actuali cu unii cu conţinut mai redus de compuşi cu azot.