În lucrarea sa publicată în anul 1979 Lector in fabula, Umberto Eco a accentuat necesitatea distingerii între un autor empiric şi un Autor Model, dar şi între un cititor empiric şi un Cititor Model, susţinând că cei din urmă reprezintă două tipuri de strategie textuală. Profilul intelectual al Cititorului Model este, în viziunea teoreticianului italian, determinat de anumite operaţii interpretative de care se presupune şi se pretinde că el este capabil. În funcţie de ipoteza de Cititor Model pe care şi-o formulează autorul empiric, acesta se proiectează ca subiect al enunţului, dar şi cititorul empiric trebuie să-şi proiecteze o ipoteză de Autor Model care este, în opinia lui Umbero Eco, mai garantată decât cealaltă. Mai târziu, în Şase plimbări prin pădurea narativă din 1994, autorul preciza că Autorul și Cititorul Model sunt două imagini care se definesc numai în cursul și la sfârșitul lecturii, se construiesc reciproc şi că cititorul model este efectiv un colaborator pe care textul nu doar îl prevede, dar şi caută să-l creeze. Aplicarea acestor două tipuri de strategii textuale a contribuit la revigorarea destinului interpretativ al textului.