Teatrul universal şi evoluţia lui de la rituri, ritualuri religioase, tradiţii populare la texte orale şi scrise, care au constituit pre-texte pentru spectacolele de teatru, include intreaga istorie a gandirii şi existenţei umane. Un loc important in această istorie ii revine specificului teatrului chinezesc, care este obiectul de studiu al prezentei cercetări, iar metoda principală de investigare este cea istorică. Arta chineză constituie un ansamblu unitar, cu implicaţii ale filozofiei tradiţionale privind integrarea artei in natură şi in univers. Formarea teatrului chinezesc s-a produs de la misterii-carnaval, procesiuni, in care personajele sunt imbrăcate cu piei de animale, purtand măşti corespunzătoare. Teatrul de umbre (cu o istorie de 2000 de ani) e considerat primul procedeu de animaţie, el fiind popular in China in timpul Dinastiilor Tang (618 – 907) şi Song (960 – 1279). Aşa cum păpuşile pot fi privite doar din profil, un rol important revine culorilor vii şi sculpturii elegante a liniilor, ce transmit mai clar semnificaţiile acţiunii. Un rol important l-au avut şi operele tradiţionale chinezeşti, cum este cea in  stil Beijing, interpretate de cantăreţi cu feţe pictate policrom şi cu costumaţii multicolore. Acest tip de comunicare artistică este considerat cel mai rafinat gen al teatrului tradiţional chinez: o sinteză de dramă, operă, dans, poezie corală şi recital, ce include mimări, acrobaţii, farse şi balade recitate. Metafora şi simbolul sunt particularităţi esenţiale ale stilului artistic al Operei din Beijing (prima reprezentaţie a avut loc in 1790). Drama europeană, cu specificul ei, sau „teatrul nou”, „teatrul civilizat” a pătruns mai tarziu in cultura chineză (1907).