In prezent, arhitectura depăşeşte graniţele şi canoanele tradiţionale, declanşand un proces de globalizare ca rezultat al descoperirilor şi invenţiilor ştiintifice, intemeiate pe legi precise şi universal valabile. Globalizarea, ca tehnică a vieţii materiale, stiintifică şi deci obiectivă, aparţine domeniului exterior şi incearcă de a dezvolta noi forme de expresie, la prima vedere, in intregime separate de originile lor. Cealaltă parte, tradiţiomalismul – „tehnica vieţii sufleteşti”, e rezultatul unor indelungi experienţe lăuntrice a comunităţii, cristalizat in urma unor etape de configurare, de stabilizare structurală şi de perpetuare durabilă. Tradiţionalul bazat pe uzual, dominant, evident, care rezultă din modul curent in care se construieşte, propune soluţii care sunt reperate ca aparţinand locului – formule arhetipale, care sunt inţelese şi acceptate. In aşa fel, soluţiile tradiţionale se integrează mai uşor in arhitectura autohtonă a complexurilor vitivinicole. Iar, luand in consideraţie că practica modernă, cu tehnologii alternative, intarzie să se instaleze, arhitectura tradiţională nu este concurată la acest capitol. Din altă parte, tradiţionalismul inseamnă o reinnodare cu trecutul, iar practicat, in mod creativ, poate crea imaginea aşteptată a complexului vitivinicol. Fiind identificate două tehnici – globalizarea şi tradiţionalismul – , putem vorbi despre cele două aspecte: unul – impunător, caracteristic civilizaţiei moderne, care, adus la o formă perfectă, are o tendinţă expansivă de uniformizare, şi altul care insumează cultura unui neam – o cristalizare elaborată in curs de veacuri şi de milenii. Astfel, apariţia noilor crame ca apogeu al unei tehnici şi tehnologii ultramoderne, ar fi o globalizare uniformatoare, iar menţinerea unui aspect patriarhal al arhitecturii – un tradiţionalism. De fapt, există o intrepătrundere a acestor două orientări, care se ajusteză, desigur, in cazul unui profesionism in domeniu.