Pe parcursul primilor 20 ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea oraşelor republicii au fost practic construite din nou. Directivele primelor planuri cincinale erau determinate, in primul rand, de problemele de reconstrucţie al fondului construit. Pentru centrele urbane principale ale RSSM – Chişinău, Tiraspol, Bender, Bălţi, Orhei, Soroca şi Cahul – au fost elaborate scheme de planuri generale, cu schimbări considerabile, care au inclus raioane (sectoare), cartiere şi artere magistrale – componente importante ale oraşelor sovietice. Implicaţiile politicii totalitare in evoluţia urbanistică au cauzat transformări progresive spaţiale şi volumetrice. Caracterul restrictiv al intervenţiilor urbane este reflectat in documentele arhivistice: se urmărea planificarea cu contur stabilit, cu diferite tipuri de construcţii şi inălţimi raportate la densitatea populaţiei, fiind mai mare in partea centrală. Acestui sector i se acorda o atenţie specială, lateral arterelor principale fiind construite edificiile reprezentative publice, instituţiile şi locuinţele cu confort inalt. In atenţia puterii centrale era structura administrativă orăşenească, in domeniul arhitecturii fiind creat Comitetul de Arhitectură, cu scopul de a gestiona şi supraveghea domeniul respectiv. S-a oficializat postul de arhitect principal al oraşului, avand un rol major şi obligativităţi multiple impuse de administraţie. Pentru analiza proiectelor de planificare, de amenajare exterioară şi de arhitectură peisageră a oraşului, a proiectelor de construcţii in masă şi a edificiilor importante, a fost intemeiată Comisia arhitecturală orăşenească. Perioada anilor 1944 -1947 a rămas in istorie ca o etapă a tentativelor de or donare a schemelor planurilor generale ale localităţilor moldoveneşti, acestea devenind instrumente tehnice fundamentale de intruchipare a ideilor totalitare sovietice.