Oricine se va fi ocupat vreodată de muzica de cult bizantină s-a confruntat cu problema permanenţei şi a schimbării, a elementelor stabile şi mobile, a tradiţiei şi inovaţiei in această artă. In ecuaţia permanenţă–schimbare, permanenţa este cea care primează categoric. Este consecinţa sau efectul cumulat al mai multor parametri esenţiali ai cantării sacre bizantine: eclezialitatea, canonicitatea, aderenţa la imperativul creştin al ascezei. Pe langă stabilitatea tipicului compoziţional şi interpretativ al muzicii liturgice bizantine se constată şi stabilitatea istorică a unor cantări aparte (Condacul Naşterii Domnului, Pripelele lui Filotei Monahul, Eothinalele lui Ioan Glykys). Dintre cele două componente ale muzicii liturgice, textul este mai rigid, melosul – mai flexibil. E şi firesc ca partea literară să aibă o rezistenţă mai mare, pentru că ea concentrează teologisirea noţională, definită şi, prin aceasta, limitată in posibilele-i varientări. Melosul, ca teologisire nonnoţională, are mai multă libertate, ceea ce se oglindeşte in fluctuaţiile sale istorice şi regionale. Celălalt constituent al binomului (primenirea) ne relevă că muzica liturgică bizantină a suferit prefaceri in timp şi in raza ei de acţiune. Important este că modificările s-au produs treptat, s-au ivit ca rezultat al unor evoluţii şi nu salturi, rupturi sau „revoluţii”. Metamorfozele muzicii sacre au avut un dublu imbold – necesităţile imanente ale maturizării artei in cauză şi comunicarea Bisericii cu lumea. Limbajele muzicale cu care interacţionează muzica sacră bizantină se divid in limbaje laice şi limbaje religioase (necreştine sau doar neortodoxe). In toate cazurile, primind anumite sugestii din afară, incorporand anumite elemente extrinseci, cantarea liturgică răsăriteană le revalorifică, increştinandu-le, imbisericindule şi incărcandu-le de relevanţă ortodoxă.