Cercetarea riturilor funerare, deseori, a generat în istoriografie controverse legate de apartenenţa etnică a purtătorilor culturilor arheologice. Unul dintre exemplele clasice în acest sens a fost absolutizarea frecventă a practicării incineraţiei pentru comunităţile getice, în raport cu cele ale sciţilor, care practicau inhumaţia. Prezenţa biritualismului, a inhumaţiei ori a incineraţiei, cu predominarea celei din urmă, constituia, în viziunea unor cercetători, o regulă pentru comunităţile locale, începând cu finalul epocii bronzului şi până în epoca La Tène. Obicei care, conform aceloraşi autori, nu ar fi fost influenţat de alte comunităţi, astfel fiind subliniată continuitatea acestui fenomen. În acelaşi context, trebuie de remarcat faptul că în secolele VI-V a. Chr. practicarea biritualismului la comunităţile traco-getice cedează în faţa incineraţiei, care în secolele IV-III a. Chr. predomină în mod clar. Însă, ţinând cont de faptul că în unele cazuri mormintele prezintă dovezi clare de intervenţii repetate, explicate, probabil, prin activităţi ritualice de după înhumare, probând în favoarea practicării unor reînhumări, alături de practicarea biritualismului. Astfel, au apărut noi concepţii referitoare la existenţa unor practici funerare prelungite, care înlocuiesc delimitarea celor două rituri cu ideea despre succesiunea lor. În acelaşi fel a fost interpretat biritualismul şi pentru delimitarea componentelor etnice în cultura Sântana de Mureş - Cerneahov. Ipoteza despre caracterul exclusiv al incineraţiei la geţi a determinat răspândirea ideii despre asocierea mormintelor de incineraţie din arealul culturii Sântana de Mureş - Cerneahov cu populaţia germanică şi cea tracică, iar componentei sarmatice îi revenea inhumaţia. Recunoaşterea biritualismului ca trăsătură proprie comunităţilor getice ar pleda în favoarea existenţei unei componente locale în cultura Sântana de Mureş - Cerneahov, dar nu pentru exclusivitatea elementului etnic sarmatic, care ar fi practicat ritualul inhumaţiei.