Solitude is the state of being alone without being truly alone, and it exists only once a human being confronts his social existence as a self-conscious individual, who is in a sense autonomous and responsible for himself. The feeling of solitude is transposed into a state used for reflection, inner search, growth or pleasure of any kind. The condition is generally a positive and constructive one of self-commitment. Solitude induces a special peace that results from a state of inner wealth, a feeling of satisfaction. In this article, I research the general historical context of solitude, how researchers viewed solitude, and why it matters. I therefore focus on the empirical research of underlying this study.

Solitudinea este starea de a fi singur fără a fi însă cu adevărat singur și există doar odată ce o ființă umană își confruntă existența socială ca un individ conștient de sine, care este într-un anumit sens autonom și responsabil pentru sine. Sentimentul solitudinii este transpus într-o stare folosită pentru reflecție, căutare interioară, creștere sau plăcere de orice fel. Starea este în general una pozitivă și constructivă de angajament cu sine. Solitudinea ne induce o liniște aparte care rezultă dintr-o stare de bogăție interioară, un sentiment de satisfacție. În prezentul articol, abordez contextul istoric general al cercetărilor asupra solitudinii, modul în care cercetătorii au privit solitudinea și de ce contează. Mă focalizez așadar pe cercetarea empirică care stă la baza acestui studiu.