Analizând co-raportarea conceptelor muzică – identitate, muzica pare a fi unul dintre elementele-cheie ale identității, deoarece oferă o percepere a sinelui, dar și a colectivității. Creația componistică muzicală care tindea să întruchipeze tradiția a servit ca o resursă culturală puternică pentru naționalism încă din secolul al XIX-lea. Astfel, în contextul mișcărilor naționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut noile școli naționale. Vectorul componistic era îndreptat, pe de o parte, către ieșirea din criza curentului muzicii romantice, iar pe de altă parte – către consolidarea noilor școli naționale în statele din Europa de Est, unde cultura muzicală academică era la o etapă relativ tânără: Bulgaria, Serbia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, România. În aceste condiţii, afirmarea identității în culturile muzicale naţionale, în componistica profesionistă Est-Europeană și Centrală, a consolidat formarea școlilor componistice ce se bazau pe principiile explorării tradiţiilor artei populare, a unicității și individualității specifice local-regionale, în vederea afirmării muzicii naţionale și a creării muzicii culte. Sinteza resurselor folclorice și a curentului muzical european a fost realizată de Zoltán Kodály şi Béla Bartók (Ungaria), Leoš Janaček, Bohuslav, Jan Martinů, Alois Haba (Cehia), Karl Szymanowski (Polonia), George Enescu (România) ș.a.