În satul tradițional românesc, țăranii cu mâinile împreunate înaintea lui Dumnezeu, erau într-un permanent dialog cu cerul și Divinitatea. Integrați în legile străbune nescrise, aceștia își duceau existența în anumite cadre existențiale: satul natal, casa, familia. Gingășia, frumusețea și hărnicia femeilor maramureșence sunt atribute pe care le vom întâlni în descrierea portretului acestora din scrieri și publicații autohtone sau ale unor călători străini. În cele patru anotimpuri ale vieții, femeia se transformă sub toate aspectele, fiind reliefate măştile și rolurile pe care aceasta le va avea de-a lungul vieţii. Întemeierea unei familii era motivată nu numai de respectarea tradiției, ci și de apariția tinerelor generații, aducerea pe lume a unui copil fiind năzuință ce devenea imperativă în familiile proaspăt întemeiate. Cultul mamei,ca simbol esențial, este originea și se găseşte pe deplin în folclorul românesc pentru că, în concepția tradiţională țărănească, nu există nimic pe lume care să nu aibă o mamă, simbolul ei devenind arhetip. Pentru mamă, legănatul pruncului era un proces intim și sincer. Mișcările leagănului au fost asociate cu viața și fecunditatea, cu respirația omului, iar ritmul legănatului cu cel al timpului. Cântecul de leagăn creează o atmosferă specifică, de calm și liniște, asigură o continuitate la nivelul imaginarului arhaic, prin compoziție și semnificație rituală. Între mamă și copil legătura este una magică, cântecul de leagăn având rol facilitator și potențator. Evoluția societății a determinat ca acest proces de legănare să sufere transformări pe toate planurile, însă chiar și în formă modernă, mama, pruncul, leagănul, legănatul și cântecul rămân simbioza care unește magic cele două inimi.