Expoziţiile universale, începând cu secolul al XVIII-lea îndeosebi, cunosc o amplă dezvoltare, fiecare urmărind să aducă în atenţia publică nu numai exponate cât mai deosebite şi novatoare ci, la nivel de organizare, atracţii cât mai variate şi inedite, de obicei ultimele inovaţii tehnice sau utilizarea celor deja cunoscute într-un mod cu totul și cu totul nou. Dacă iniţial expoziţia universală se prezenta ca o competiţie între participanţi, fiecare încercând să obţină profituri cât mai mari din vânzarea produselor prezentate, ulterior aceasta devine o scenă care aduce în atenția publică diverse moduri de viaţă, ideologii sau construcţii politice, imagini puse în circulaţie de propaganda externă a statelor participante. Totodată, aceste mega-evenimente se erijează într-o platformă de dialog pentru progres și cooperare, un instrument de dezvoltare și „nation branding”, pentru vizitatori este o experiență educațională și distractivă care combină divertismentul și educația și oferă o mare varietate de exponate, activități și spectacole, precum și un instrument de comunicare și cooperare internațională. România a fost una dintre țările participante, inaugurarea Pavilionul românesc de la Barcelona, pe o suprafaţă de 400 mp., având loc la 4 octombrie 1929, în prezenţa regelui Spaniei Alfons al XIII-lea. Planul Pavilionului prevedea două mari grupuri: cultural şi economic, cu secţiuni dedicate artei ţărăneşti, picturii şi sculpturii moderne, artei decorative, industriilor casnice. Produsele expuse, în urma jurizării, au primit 62 Grand Prix, 51 diplome de onoare, 49 medalii de aur, 14 de argint, 8 de bronz şi 21 diplome de colaboratori. Acest fapt denotă valoarea deosebită a exponatelor, precum și recunoașterea internațională a artei și economiei naționale. Ba mai mult, comisarul general al expoziției, Al. Tzigara-Samurcaș, a reușit nu numai să nu depășească bugetul alocat participării României la expoziție, ci și să obțină un excedent din vânzarea pavilionului românesc.