Dată fi ind apropierea primilor unguri creștinați de patriarhul de Constantinopol și apoi atribuirea unei misiuni apostolice a regilor de la Buda în răspândirea catolicismului, papalitatea a recunoscut acestora dreptul de a controla ridicarea, înnoirea, înzestrarea și administrarea edifi ciilor de cult printr-o serie de norme juridice speciale, cunoscute sub numele de jus patronatus. De fapt, acesta nu reprezintă altceva decât niște norme juridice anterioare stăpânirii ungurești în Banat, Transilvania și Maramureș, ce au fost însușite de regalitatea maghiară cu scopul de a se folosi de veniturile pe care la aduceau moșiile bisericii catolice și nu numai. Deși inițial am crezut că „dreptul de patronat maghiar” a ajuns în Țara Moldovei odată cu descălecatele lui Dragoș Vodă și Bogdan Vodă, urmărind puținele izvoare scrise din zorii Evului Mediu românesc am constatat că acesta este cu mult mai vechi, fi ind o ultimă rămășiță a dreptului roman și/sau, poate, a celui barbar, ce a fost revendicată doar de suveranii și nobilii Ungariei medievale, chiar dacă el era folosit și de români, mai ales de cei din Transilvania și Moldova. Și mai surprinzător este faptul că multe din aceste elemente ale obiceiului pământului au rămas ascunse atenției istoricilor români ai Bisericii, deoarece ele au fost marginalizate de clerul ortodox din rațiuni economice, a căror miză era controlul absolut al averilor bisericești, și pentru a se apăra cât mai mult de intervențiile elitei politice și sociale din acele vremuri în numirea clerului superior și cel de mir. Prin urmare, folosinduse de teama morții și a damnării veșnice, treptat, începând cu secolului al XV-lea și mai accentuat în veacul al XVIII-lea, odată cu creșterea dependenței față de Poartă și sporirea afl uxului de călugări greci în țară, obiceiul pământului dispare treptat din actul de ctitorie din Țara Moldovei, fi ind înlocuit cu rigidele canoane bizantine. Acest proces a contribuit la întărirea autorității canonice a Patriarhiei ecumenice în Moldova, așa încât mitropolitul și episcopii au dobândit cea mai mare parte din atribuțiile de natură patronală ce fuseseră exercitate până atunci de către domnie și boieri. Acest proces de eliminare a obiceiului pământului din actul de ctitorire se încheie la începutul secolului al XIX-lea, probabil în timpul păstoririlor mitropoliților Veniamin Costachi și Gavril Bănulescu Bodoni. Din fericire, obiceiul pământului a rezistat până spre mijlocul veacului al XX-lea în fundarea fântânilor, troițelor și podurilor, căci Biserica nu a fost interesată să-l elimine din cultura populară, căci aceasta nu-i contesta averea și infl uența. Acest lucru ne-a permis să constatăm că statutul de ctitor presupune, în spațiul românesc, un ansamblu de relații sociale complexe, infl uențate de canoanele bizantine, de dreptul de patronat și, mai ales, de obiceiul pământului. Prin urmare, defi nirea actului ctitoricesc din Moldova doar prin dreptul de ctitorire bizantin oferă o imagine incompletă a practicilor patrimoniale din societatea medievală românească.