Decapitarea a fost una din măsurile punitive obișnuite în evul mediu. În intervenția noastră, propunem readucerea în atenție a aplicării acestei sentințe în cazul unor domni și mari dregători din Moldova și Țara Românească în secolul al XVIII-lea, cunoscut și ca „secolul fanariot”, ale cărui caracteristici principale vor fi , obligatoriu, expuse, tocmai pentru a înțelege această practică. Vom aborda acest subiect începând de la momentul 15 august 1714, când, la Istanbul, au căzut capetele Brâncovenilor și al sfetnicului domnului, Ianache Văcărescu. Așa cum se cunoaște, aceasta este și limita inferioară, pentru Țara Românească, a începutului perioadei zise fanariote. Tăierea capului, în țară, prin intermediul trimișilor sultanului, sau la Istanbul, înaintea sultanului, și expunerea acestuia, semn al infamiei, în fața palatului imperial, trebuie corelată cu degradarea instituției domniei în Principate, realitate istorică despre care au vorbit istorici mai vechi și mai noi. Motivele pentru care se ajungea, și până în secolul al XVIII-lea, la această măsură extremă țin, mai cu seamă, de revolta împotriva puterii suzerane, încheierea de tratate secrete cu puterile vecine (Ungaria, apoi Austria, Polonia, și, mai târziu, Rusia) sau de suspiciune cu privire la încheierea acestora, impunerea de taxe noi, reclamate la curtea sultanului, neglijență în aprovizionarea armatelor otomane sau întârzieri la plata haraciului. „Spectacolul public” oferit de expunerea capetelor celor uciși, în decursul mai multor zile, îl cunoaștem din diverse mărturii din epocă aparținând unor oameni politici afl ați, atunci, la curtea sultanului, unii dintre ei fi ind martori direcți și ai altor fapte similare, și de la care au rămas descrieri foarte detaliate ale execuției (de pildă, Aubry de La Motraye), precum și din cuprinsul cronicilor românești, ai căror autori au fost contemporani cu evenimentele. În acest mod, readucem în atenție circumstanțele decapitării lui Ștefan Cantacuzino, fi ul stolnicului cărturar Constantin Cantacuzino (1716), Nicolae Mavrogheni (1790) și Constantin Hangerli (1799), în ceea ce privește Țara Românească, în timp ce, în Moldova, aceeași crudă soartă au avut-o Alexandru Ghica, mare dragoman la Constantinopol, frate cu Grigore Ghica al II-lea (1741), Grigore vodă Callimachi (1769) și Grigore al III-lea Ghica (1777).