Simeon Magister şi Logothet, cărturar bizantin din secolul X, este autorul unei cronici de la Facerea lumii până în anul 948. Scrierea se numără printre cronografele bizantine care au circulat în Moldova şi în Ţara Românească. Singura traducere completă a cronicii respective, în slavonă, se păstrează într-un manuscris din 1637, copiat la comanda Mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1617, 1619-1629). În manuscrisul menţionat, lucrarea e continuată până în anul 1067, cu informaţii preluate din Cronica lui Ioan Zonaras. Asemeni altor autori de cronografe, Simeon îmbină relatarea evenimentelor cu comentarii teologice, prevestiri şi alte miracole. În comunicarea noastră, ne vom opri la câteva referinţe eshatologice din cronică vizând sfârşitul lumii. Vom analiza semnificaţiile lor în cadrul naraţiunii istorice şi în conştiinţa cărturarilor din Ţara Moldovei. În Cronica lui Simeon Logothet, referinţele la sfârşitul lumii se întâlnesc discret, aparent disparat, evocând aluziv versete biblice şi interpretări teologice. Dacă e să le plasăm în consecutivitate logică, vom obţine următoarea viziune eshatologică: începutul Imperiului Roman şi Întruparea Mântuitorului, ambele evenimente fiind produse în vremea împăratului Octavian Augustus, au inaugurat ultima etapă a istoriei omenirii. Sfârşitul lumii va fi precedat de calamităţi naturale (căderea stelelor, cutremur) şi de venirea Antihristului. Lumea pământească va pieri în urma unui potop de foc. La Judecata de Apoi, răposaţii vor învia, iar Hristos va judeca pe toţi oamenii – vii şi morţi. Se va instaura Împărăţia Cerurilor, care va dura etern. Cronicarul conturează astfel un tablou apocaliptic cuprinzător, valorificând Biblia şi alte surse. Presupunem că Simeon Logothet a construit intenţionat, în subtext, acest scenariu apocaliptic. În acest mod, el le amintea cititorilor reperele scenariului sfârşitului lumii, prezentat mai detaliat în alte scrieri. Cronica lui poate fi situată în acelaşi climat spiritual cu alte lucrări (Viaţa Sf. Vasile cel Nou, Vedenia lui Cozma ş.a.), apărute în contextul aşteptărilor eshatologice prilejuite de apropierea anului 1000. Pe parcursul cronicii, Simeon Logothet plasează referinţele eshatologice în raport cu diverse episoade istorice. Sfârşitul lumii e prezentat drept o componentă a existenţei pământeşti, parte dintr-un scenariu providenţial, fiind prevăzut de la începuturile Creaţiei. Evenimentele prezise se împlinesc în pofida încercărilor de a le evita sau a le demonstra falsitatea. Prin urmare, se vor îndeplini şi profeţiile eshatologice. Reflecţia asupra Judecăţii de Apoi are capacitatea de a îndepărta omul de fapte rele. Suveranii care încalcă dogmele şi preceptele creştine deschid calea pentru împlinirea scenariului apocaliptic. Însă Dumnezeu, datorită iubirii Sale pentru oameni, poate amâna sfârşitul lumii. E un argument indirect pentru creştini să se pocăiască şi să-şi îndrepte vieţile potrivit idealurilor creştine. Colofonul manuscrisului lui A. Crimca începe astfel: „Această carte, numită Metafrast…”. Identificarea autorului cronicii cu Sf. Simeon Metafrastul, celebrul hagiograf bizantin, sporea autoritatea cronicii între cititori. Ea se înscria între lucrările ce evocau trecutul creştinătăţii şi contribuiau la educaţia duhovnicească a cititorilor. Prin referinţele sale eshatologice, cronica lui Simeon Logothet reia idei privind sfârşitul lumii, expuse şi în alte scrieri bisericeşti, cunoscute cărturarilor români. Unele idei eshatologice din cronică, în special, profeţia succesiunii a patru împărăţii, le mai întâlnim la Nicolae Costin, Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir ş.a.