Dorindu-se a fi un alter ego al lui Stalin în regiunea Balcanilor, Tito a sfârșit prin a-l irita profund pe conducătorul de la Kremlin, singurul îndreptăţit – conform „canonului” comunist – să ocupe fotoliul de lider al ţărilor „de democraţie populară”. Josip Broz Tito a plecat la drum ca un stalinist notoriu și a sfârșit prin a deveni – tocmai din aceste motive – un adversar al lui Stalin, fără ca el să o dorească în mod explicit. Deruta ideologică „la vârf ” din Iugoslavia anilor 1948-1949 este semnifi cativă din această perspectivă. La rândul lor, comuniștii iugoslavi au trecut cu difi cultate prin această dramă, cu un profund caracter dilematic. Partizani, din motive conexe, atât ai eroului naţional Tito, cât și ai generalissimului Stalin, ei au avut de optat între „adevărul” livrat de propaganda de la Belgrad și „adevărul” propagandei revărsată de la Kremlin, multiplicată înzecit în ţările satelizate limitrofe cu Iugoslavia. Cei mai mulţi comuniști iugoslavi l-au urmat, volens nolens, pe liderul de la Belgrad, după cum opozanţii au avut de ales între „convertire” și tăcere sau între închisoarea de acasă și emigrarea în statele comuniste vecine, obediente Uniunii Sovietice. „Schisma” iugoslavă a dus la reevaluarea completă a atitudinii comuniștilor români faţă de regimul lui Josip Broz Tito. Noul serviciu de siguranţă a statului – Securitatea – a luat în serios „ameninţarea titoistă”, în condiţiile în care refugiaţii politici iugoslavi din România, deși se declarau inamici ai lui Tito și ai liniei sale ideologice, erau priviţi cu circumspecţie maximă. De aceea, nu trebuie să surprindă faptul că, dincolo de declaraţiile acestora de fi delitate faţă de Moscova, aceștia au fost trataţi, în primă instanţă, mai curând ca agenţi ai guvernului iugoslav, trimiși în misiune în România, decât ca opozanţi a priori ai regimului de la Belgrad.