Recunoscută pentru efervescenţa spirituală de maximă intensitate, perioada interbelică ocupă un loc distinct în evoluţia istorică și culturală românească. În pofi da faptului că abordările știinţifi ce pot aduce puţine noutăţi în domeniul de cercetare, se impune, de multe ori, revenirea asupra unor evenimente și iniţiative care au marcat în mod benefi c unitatea spirituală românească. Sunt reevaluate, astfel, unele contribuţii importante ale așezămintelor culturale dintr-o perspectivă mai apropiată realităţii și semnifi caţiei lor istorice. Tratate în mod diferit, la intervale de timp mari, unele aspecte ale vieţii spirituale interbelice nu au fost tratate în mod corespunzător sau deloc. Se regăsesc în această situaţie și unele așezăminte culturale care s-au afl at sub patronajul fundaţiilor culturale regale și al unor instituţii de prestigiu universitaracademic. În acest caz, Ateneul Tătărași constituie subiectul unei aduceri în discuţie și al punerii într-o lumină adecvată a preocupărilor sistematice de culturalizare românească în vederea împlinirii unui ideal – Unire prin cultură.