În secolul al XVI-lea în Ţara Moldovei au activat un șir de dregători și slujitori domnești ce au îndeplinit numeroase misiuni diplomatice și pe care convenţional îi putem numi – „diplomaţi” – în accepţiunea contemporană a termenului. În această perioadă în Europa au început deja să se constituie structuri de stat specializate în activitatea diplomatică. Considerăm că la sfârșitul secolului al XV-lea - mijlocul secolului al XVI-lea existau premise pentru constituirea lor și în Ţara Moldovei. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare se atestă un șir de dieci și pisari antrenaţi frecvent în activitatea soliilor trimise peste hotare. Aceeași situaţie o întâlnim până către a doua jumătate a secolului XVI. Astfel, în Ţara Moldovei se putea forma un „personal diplomatic”, constituit din slujitori a căror activitate preponderentă era cea diplomatică, ceea ce ar fi putut duce și la organizarea lor în cadrul unei instituţii „de profi l”. În acest sens, se evidenţiază activitatea lui Avram din Bănila și Nicolae Burlă. În primele menţiuni din izvoare, ei sunt pomeniţi ca dieci și pisari. Ambii au activat în cadrul unor solii pe parcursul a câteva decenii (Avram din Bănila între 1533-1563 – peste 20 de solii, iar Nicolae Burlă între 1541-1559 – în jur de 18 solii). Este semnifi cativ și faptul că ambii au îndeplinit misiuni exclusiv numai în Regatul Polon și Marele Ducat Lituanian. Aceasta ne face să credem că ei erau specializaţi în relaţiile cu aceste ţări, cunoscând limbile de comunicare (slava, polona și poate latina), problemele politice și litigiile de graniţă dintre Moldova și statele menţionate (Avram din Bănila va deveni staroste de Cernăuţi, apoi pârcălab de Hotin, iar Nicolae Burlă – staroste de Șepeniţ). Este interesant și faptul, că izvoarele niciodată nu-i menţionează ca membri ai unei și aceleiași solii, ei activând întotdeauna separat, în cadrul unor misiuni diferite. Exemplul acestor doi diplomaţi denotă faptul că în Ţara Moldovei începea să se formeze un aparat diplomatic format din „profesioniști” – persoane specializate în relaţiile cu anumite ţări, a căror activitate de bază (solii peste hotare), era îndelungată și nu se întrerupea odată cu schimbarea domnilor.