Problema înaintată spre discuţie este, după părerea noastră, una ce merită toată atenţia din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ne referim la faptul că concentrarea din punct de vedere geografi c a unor instituţii monahale pe un spaţiu destul de restrâns evident că ducea la frecvente neînţelegeri legate de însuși moșiile și hotarele pe care erau amplasate construcţiile călugărilor. În acest sens lucrarea, amintită în titlu, consemnează destul de des neînţelegeri între mănăstirile Secu, Neamţ, Agapia, Râșca ș.a. Din aceste considerente întâlnim adunate de către Andronic Popovici o multitudine de acte domnești de întărire a hotarelor mănăstirilor, fapt ce trebuia să conducă la evitarea stărilor de confl ict. O situaţie aparte este cea de la mijlocul anilor ‘80 ai secolului al XVII-lea, când, de exemplu, mănăstirea Secu din cauza invaziilor străine, și-a pierdut o bună parte din actele de proprietate. Astfel domnul fi ind nevoit să întrunească atât feţe bisericești, ce reprezentau diferite mănăstiri, cât și laici pentru a restabili hotarele mănăstirii. Evident că au existat și dispute între diferiţi proprietari mănăstirești cu referire la o serie de moșii de pe întinsul Ţării Moldovei, ajungându-se și în spaţiul pruto-nistrean, drept exemplu servind moșia Vatra Iazului din ţinutul Orheiului. Pe de altă parte este interesantă analiza modalităţii de soluţionare a acestor confl icte dintre diferiţi subiecţi de ordin religios, când în calitate de instanţă primară și superioară servea nu instituţia domniei, ci mitropolitul și episcopii, hotărârile acestora fi ind doar întărite de către domn.