Relaţiile româno-americane în anii '50 ai secolului XX au urmat cu fidelitate cursul general al relaţiilor Est-Vest. Această realitate demonstrează faptul că, şi înainte dar şi după moartea lui Stalin, Bucureştiul nu îşi recâştigase independenţa în politica externă şi se lăsa ghidat de strategiile internaţionale ale Kremlinului. Deşi conducerea Uniunii Sovietice s-a schimbat în prima jumătate a anului 1953, raporturile tip Război Rece au continuat aproape identic cel puţin încă un an. Abia din 1954, când au loc întâlniri între miniştrii de externe ai marilor puteri în problemele fi erbinţi ale momentului (germană, indochineză) şi după principalele evenimente din 1955 (încetarea stării de război între URSS şi Germania, semnarea Tratatului de Stat privitor la Austria, conferinţa de la Geneva a şefi lor de state şi primirea unui nou val de membri ai ONU) situaţia internaţională s-a îmbunătăţit vizibil. Dar pe alocuri România îşi avea propriul traseu în relaţiile internaţionale. Aşa cum ne arată micile detalii în relaţiile RPR-SUA, fricţiunile Washingtonului cu Bucureştiul erau, după moartea lui Stalin, poate chiar mai mari decât cele între Casa Albă şi Kremlin. Destinderea a venit mai lent în direcţia României, anii 1953-1954 fi ind aproape identici cu cei din timpul lui Stalin. Abia „spiritul Genevei” din 1955, primirea României în ONU şi trimiterea unui nou ministru plenipotenţiar la Washington – Silviu Brucan (1956), cu scop declarat de a forţa detensionarea relaţiilor, au adus modificări majore în raporturile dintre superputerea lumii libere şi un vasal fidel Moscovei.