Demersul nostru a fost inspirat nu atât de titlul unei cărţi polemice semnate de Mihai Pelin (Genii şi analfabeţi), ci în special ca urmare a identifi cării unui număr substanţial de documente, declasifi cate în ultimii ani, care atestă fără vreun dubiu pregătirea intelectuală absolut derizorie a multor factori ofi ciali ai sistemului represiv din prima decadă a României postbelice (din închisori, dar şi din activul de partid). Provocarea constă în explicarea modului în care, de pe poziţiile unei astfel de pregătiri, a fost impus şi menţinut controlul politic aproape absolut asupra societăţii româneşti, până la debutul perioadei de liberalizare, iniţiate spre sfârşitul perioadei Gherghiu-Dej. Demersul nostru a urmărit, în acest context, şi impactul, politic şi cultural, al valurilor de imigranţi politici sosiţi în România, în aceeaşi perioadă, în special din Iugoslavia şi Grecia (comunişti, şi unii şi alţii), dar si al repatrierilor din Vestul Europei (atât etnici germani care fuseseră iniţial direcţionaţi, fără voia lor, către Germania, după încheierea perioadei de deportare în URSS, cât şi români, în cazul cărora există însă o cazuistică mult mai diversă, inclusiv de natură politică). De asemenea, traseul punctual al activiştilor şi al torţionarilor la care ne refeream în primul paragraf al acestui rezumat, reprezintă o temă de refl ecţie în jurul căreia vom încerca să zăbovim. Dincolo de poziţionările politice şi culturale distincte şi uneori chiar antagonice, considerăm că societatea postbelică românească, în special după încheierea perioadei concentraţionare, a progresat, încet dar constant, către o adaptare reciprocă în sens integrator. Apariţia unor şocuri morale puternice, precum reprimarea violentă a manifestaţiilor din decembrie 1989, au dus însă, cât se poate de previzibil, la anihilarea acestei tendinţe.