În vara anului 1851, în condiţiile cooptării lui Dumitru Brătianu în Comitetul Central Democratic European de la Londra, fondat de Giuseppe Mazzini pentru a combate monarhia austriacă şi cea rusească, a avut loc o interesantă dispută de idei referitoare la conceptul de naţiune. Protagoniştii au fost chiar Dumitru Brătianu şi fostul secretar al Comitetului Salvării Publice de la Pesta, Daniel Iranyi. Printr-un schimb de scrisori publicate în ziarul parizian „La Presse”, cei doi şi-au expus punctul de vedere privitor la elementele care ar fi trebuit să desemneze caracterul naţional al unei comunităţi etnice. Polemica a pornit de la evenimentele din Transilvania dintre anii 1848-1849, ambii interlocutori exprimând de fapt viziunea şi năzuinţele conducerii politice a propriei naţiuni. Disputa s-a învârtit în jurul a două paradigme: naţiunea etno-simbolistă, ipotetizată de români, sau cea istorică, dorită de maghiari. În epocă, destrămarea Imperiului Austriac părea iminentă, iar panslavismului rusesc lăsa impresia că va înghiţi toate naţiunile mici în curs de afi rmare din sud-estul Europei. Astfel, scopul acestui schimb de idei a fost acela de a ajunge la un numitor comun în vederea unei confederaţii dunărene compuse din români, maghiari şi slavii de la sudul Dunării.