Hamletul lui Alexandru Vasilache (Teatrului Național Mihai Eminescu,1996) este o abordare ritualică, debordând de trăiri intense și istovitoare. Regizorul folosește ritualul asemeni unei punți de trecere de la o scenă la alta, dar și ca o modalitate de fixare a unor concluzii, adevăruri care nu pot fi supuse îndoielii. Putem afirma cu siguranță că în aceste contexte, ritualul nu are doar o funcție estetică, ci este o modalitate de accentuare a impactului emoțional pe care îl vor avea asupra spectatorului procedeele folosite. Veșmintele negre ale actorilor, cimpoiul, podiumul în formă de cerc (folosit mai întâi drept scenă pentru dansatoare și apoi ca pat nupțial), batista de culoare bordo a Getrudei – toate aceste elemente poartă încărcătură simbolică, subliniind ideea de himere care apar și dispar în dependență de intensitate cu care se poartă în spectacol lupta între viață și moarte, dragoste și trădare, setea de putere în contrapunct cu bunul-simț. Ceremonia funerară a regelui este redată de către regizor de asemenea prin recurgerea la ritual. Ritmul tobelor, instrumente muzicale prin intermediul cărora din cele mai vechi timpuri lumea era chemată la război sau la sărbătoare; prin intermediul bătăilor în tobe erau anunțate cele mai importante vești, prin sunetul pe care îl scoteau, ele aveau capacitate să inducă mulțimea într-o stare de euforie, spaimă sau transă – dacă erau ghidate de un bun cunoscător. În acest spectacol tobele vin să anunțe o schimbare majoră de situație, dar procesiunea funerară pare doar o formalitate, o constatare. În timp ce toboșarii bat ritmat în tobe, acțiunea devine confuză. Pentru cel care este implicat în spectacol, semnalul este că trebuie doar să repete acțiunea atât timp cât vor dura bătăile tobei. În acest răstimp, este purtată prin scenă urna cu cenușa lui Hamlet-tatăl. Claudius, fratele răposatului și totodată asasinul lui, va smulge de pe capul reginei basmaua de culoare neagră, ca un simbol al încetării doliului și al reluării vieții conjugale și sociale. Doar că gesturile celor implicați în ceremonia funerară – când fiecare ia din urnă câte un pumn de cenușă cu fraza ‖Regele a murit!‖ pentru a-i cinsti memoria și împrăștiind cenușa sfârșesc cu: ‖Trăiască regele!‖ – nu sună ca o continuare a cauzei și memoriei celui plecat ci, mai degrabă ca o pângărire a acestei memorii, deoarece imediat se dă vestea că locul său este ocupat de alt rege. Pe durata spectacolului, regizorul va folosi în mai multe scene jocul cu cenușa răposatului (vânturarea cenușii), fie că face referință la amintirile pe care le au protagoniștii sau pentru a sublinia noțiunea de efemer în contrast cu perenul. Prin înlocuirea multor scene și fragmente din piesă cu replici, gesturi și acțiuni plasate în cadrul unor ritualuri scenice, asociate cu un melanj de simboluri creștine, oculte, sacre sau de definire a identității – procedee care conferă profunzime și notă estetică distinctă și elegantă spectacolului, regizorul urmează textul și mesajul piesei lui Wiliam Shakespeare, dar îi atribuie o notă personală prin oglindirea și răvășirea trăirilor interioare ale personajelor. Versiunea scenică a piesei Hamlet, în realizarea lui Alexandru Vasilache, cu recurgerea la ritualuri și simboluri este, fără îndoială, un exemplu elocvent despre cum ritualul poate îmbunătăți și face mai atractiv și curios pentru public un spectacol de teatru.