Scopul demersului autoarei constă în identificarea caracteristicilor teatrului documentar prin raportare la cel tradiţional. Reflectând asupra conceptelor teoreticienilor teatrali, concluzionăm că teatrul tradiţional este unul iluzoriu, receptorul-spectator crede drept realitate lumea fictivă produsă de spectacolul teatral. Subiectele dramatice au structură integră şi logică, cu „început, mijloc şi sfârşit”, acţiunea scenică se succede într-o ordine canonică. Spre deosebire de teatrul tradiţional, teatrul documentar este unul anti-iluzoriu, anti-ficţiune şi se remarcă prin reproducerea fidelă, exactă a realului, având la bază investigaţia, cercetarea şi reflectarea documentelor de arhivă, a actelor legislative, rapoartelor, stenogramelor proceselor de judecată, proceselor verbale înregistrate la diverse acţiuni, întruniri, congrese etc.; a biografiilor; mărturiilor, interviurilor preluate de la respondenţii-donatori şi transpuse într-o formulă neprelucrată artistic; a cazurilor, evenimentelor întâmplate într-o realitate imediată ş.a.

The purpose of the author’s approach is to identify the characteristics of the documentary theater by referring to the traditional one. Reflecting on the concepts of theater theorists, we conclude that traditional theater is illusory, the receiver-spectator believes the fictional world produced by the theatrical performance as reality. Dramatic subjects have an integral and logical structure, with „beginning, middle and end”, the stage action succeeds in a canonical order. Unlike traditional theatre, documentary theater is anti-illusory, anti-fiction and stands out for its faithful, exact reproduction of the real, based on the investigation, research and reflection of archival documents, legislative acts, reports, court transcripts, minutes recorded at various actions, meetings, congresses, etc.; biographies; testimonies, interviews taken from the respondents-donors and transposed into an artistically unprocessed formula; cases, events that happened in an immediate reality, etc.