„Miza actului pedagogic nu este aceea de a distribui informaţii ex catedra către student, ci de a dialoga, de a putea trăi întâlnirea care are ca temei experienţa culturală, intelectuală. Întrun curs universitar se poate întâmpla ceea ce în procesul descoperirii informaţiei pe internet sau prin lectură particulară nu se poate obţine niciodată: revelaţia unei anume situări faţă de subiect, a unei anumite înţelegeri umane şi intelectuale totodată. Este extrem de important să recunoaştem învăţământului umanist acest rost profund, de a oferi un schimb de idei în şi prin dialog. Astăzi, studenţii pot descoperi în regim individual, prin studiul propriu, mult mai mult decât orice profesor le poate oferi în sensul informaţiilor cuantificabile. Însă ceea ce un student nu poate descoperi în faţa unui ecran de calculator, nici chiar prin lectura individuală, este acel tip de perspectivă asupra ideilor însuşite prin natura directă, imediată a dialogului şi a prezenţei‖, spunea Octavian Saiu într-un interviu. Mai are învățământul de azi dimensiune artistică? Sau este doar o teoretizare a unor cunoștințe teoretice exhibate de profesori prolicși care nu au urcat niciodată pe o scenă de teatru? Obligativitatea unui doctorat, în vederea alegerii și a unei cariere pedagogice, a făcut ca în fața studenților să vină persoane fără trecut în teatru. Dacă cei în cauză, profesorii, predau materii teoretice, nu putem decât să-i felicităm. Dar ce ne facem dacă ei predau actorie, improvizație, vorbire sau mișcare scenică? Cu tot respectul pentru George Banu, pentru toată cariera dumnealui, magnifică de altfel, pentru tot ce a împărtășit lumii din cercetările și „achizițiile‖ dumnealui, dar ar putea, domnia sa, să scoată din școală generații de actori, talentați (nu toți, ce-i drept), așa cum făceau Dem Rădulescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu, ș.a.m.d.. Și să nu-i uităm nici pe regizori: Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză, etc.. Evident că nu trebuie, și nici nu avem voie, să știrbim din aportul pe care îl are un doctorat în cizelarea unui viitor profesor. Acroamatica dacă nu este susținută și practic nu este decât o scurtă informare cu privire la un domeniu atât de vast practic. Naturalețea, adevărul și înlăturarea manierelor de joc, așa cum și-a propus Școala din Meiningen, nu pot fi doar verbalizate studenților. De aceea comuniunea dintre profesor și student trebuie să fie mai mult decât una academică. Ea trebuie să aibă valențe familiale. Dezvoltarea artistică a unui student ține foarte mult de felul de relaționare impus de modelatorul lui. Revelările celui „de modelat‖ pot avea un impact marcant pentru viitoarea lui carieră. Se știe că actorii, și cu atât mai mult studenții, sunt foarte sensibili la critici. Așadar, profesorul trebuie să fie în aceeași măsură și profesor, și părinte, și psiholog. Nu e ușor, nu e nici greu. Trebuie să fii TALENTAT. Talentul este condiția sine-qua-non. Condiția care face diferența între actori, între regizori, între scenografi, între dramaturgi (scenariști). Este condiția care face diferența între tiranie și culanță. Andre Antoine implementează ideea că actorul trebuie să fie verosimil. Adevărul sau similitudinea cu adevărul trebuie să fie în tot ce înseamnă artă. Chiar și în abstract și în absurd. Ar fi absurd să facem abstracție de adevăr, tot așa cum adevărul abstract ar putea fi considerat absurd. Tot Andre Antoine ne spune că actorul trebuie să fie un instrument perfect acordat care să întrunească cerințele regizorului și, am adăuga noi, exigențele rolului. Ori actorul cum poate fi acordat? Cine îl poate acorda? Răspunsul trebuie căutat în anii de facultate. Se spune despre un copil obedient, maleabil, bine crescut în general, că are „cei șapte ani de-acasă‖. Extrapolând, putem spune despre un actor talentat că are „cei patru ani de facultate‖. Pentru ceilalți lăsăm sistemul Bologna să decidă.