Compozitor de origine italiană, Giovanni Battista Pergolesi este considerat primul reprezentant al operei buffe italiene. Născut în 4 ianuarie 1710 în orașul Jesi – Ancona din Italia, își începe pregătirea muzicală la vioară, profesorul său fiind maestro di cappella în orașul său natal. A studiat muzica la Conservatorio dei Poveri di Gesu Cristo de la începutul anilor 1720 până aproximativ în anul 1731. Abilitățile sale de compozitor și interpret au fost remarcate încă în timpul studiilor la Conservator. Astfel, prima comandă de a scrie o operă sacră – San Guglielmo – a primit-o în anul 1731. Prima sa operă comică, Salustia, scrisă în circumstanțe nefavorabile, a fost interpretată în anul 1732, însă nu a fost bine primită. Cu toate acestea, renumele său de compozitor s-a răspândit rapid și ulterior s-a bucurat de patronajul mai multor familii regale napolitane. Deși foarte apreciat în timpul vieții sale, Pergolesi a devenit și mai faimos postum. Muzica sa a exemplificat trăsăturile a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de stilul muzical Galant. Se spune că acest stil compozițional poate fi parțial atribuit influențelor lui Leonardo da Vinci (1690-1730), Leonardo Leo (1694-1744) și altor compozitori anteriori. Acest stil a reprezentat o întoarcere la simplitate după complexitatea epocii barocului târziu. Stilul este definit de pregnanța melodiilor mai simple, asemănătoare cântecelor, precum și a frazelor scurte, periodice. Totodată, se observă utilizarea redusă a polifoniei, un vocabular armonic care subliniază tonica și dominanta și o distincție clară între solist și acompaniament. Principala ramură creatoare a compozitorului Giovanni Battista Pergolesi este reprezentată de muzica vocală. Trei dintre libretele apreciatului scriitor de comedie al secolului XVIII din Napoli, Gennaro Antonio Federico (1726-1743 ) au fost alese de G.B. Pergolesi. Lo Frate 'nnamorato (1732), La Serva Padrona (1733) și Il Flaminio (1735) au fost foarte apreciate și s-au bucurat de o mare popularitate. Lo Frate 'nnamorato și Il Flaminio erau comedii muzicale, însă La Serva Padrona era un intermezzo. Deși scris în limba italiană a vremii, se spune că libretul său pentru La Serva Padrona adoptă ritmurile și inflexiunile dialectului napolitan, pe care Gennaro Antonio Federico le-a exploatat pentru efectul comic și dramatic. Acest libret a oferit compozitorului un mijloc de expresie, facilitând o exprimare naturală a emoțiilor și intențiilor personajelor.