În contextul actual, al intensificării eforturilor de redimensionare a politicii educaţionale în sensul asigurării educaţiei pentru toţi, al egalizării şanselor de acces şi reuşită ale tuturor educabilelor, indiferent de natura „diferenţelor” dintre ei, se impune abordarea psihopedagogică a diversității în învățare. Şcoala este chemată să organizeze procesul de predare-învăţare-evaluare în așa fel încât să-l pună pe educabil cât mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de însuşire a cunoştinţelor, de aplicare în practică în mod constant şi creator. Necesitatea tratării diferențiate a celor care învață decurge din cerințele obiective ale societății moderne de a asigura cadrul favorabil dezvoltării multilaterale a personalității umane în scopul afirmării depline a aptitudinilor și talentului fiecăruia și valorificarea maximă a capacităților sale de muncă și creație. Rolul cadrului didactic este în generarea unui climat de încredere în posibilităţile individului încât să combată complexul de inferioritate pe care îl trăiesc mulţi dintre cei care nu pot atinge performanţele ridicate şi, de asemenea, să combată atitudinea de uniformizare a condiţiilor de învăţare şi dezvoltare pentru indivizii capabili de performanţe. Prin urmare tratarea diferențiata trebuie sa capete o accepțiune mai generoasa, ea devenind o calitate a managementului educațional, o abilitate a profesorului în dezvoltarea personalității fiecărui educabil.