Acest articol este dedicat evoluției poetice și estetice, în general, al Dezmoștenitului poeziei franceze, văduvul, tenebrosul, Gérard de Nerval, sinucigașul spânzurat pe strada Vieille-Lanterne. În puținele momente de luciditate dintre crizele sale mentale, poetul își produce opera, care, la rândul ei, reia în mod miraculos-estetic, traseul pe care-l parcurge poetul pe calea propriei alienări: nevroză – depresie – boală mentală gravă (nevroză accentuată) – moarte (sinucidere). Arta sa, percepțiile sale, ca și întreaga sa viață, evoluează de la lumină înspre lumea umbrelor, de la armonie înspre demență, de la viață înspre moarte. În chiar operele sale „luminoase” de tip Aprilie, găsim semințele percepției disforice, a distrugerii, căci pentru Nerval, zilele frumoase nu înseamnă decât mult praf, iar natura este complet sufocată: nimic verde. Desigur, Nerval va merge până la capăt pe calea propriei pierzanii, transpusă în mod miraculos, în poezie pură, în capodopera sa, El Desdichado, în care dezmoștenitului, văduvului și tenebrosului, nu-i mai rămân decât steaua moartă și turnul său prăbușit sub soarele negru al Melancoliei. Aceste tenebre estetice și psihologice nervaliene vor face o strălucită carieră în literatura franceză și universală, influențând literatura „gotică”, „neagra”, a lui Poe, „estetica urâtului” baudelairiană și care va impacta asupra primei Modernități poetice, dar si asupra celei de-a doua, alături de „revoluția” suprarealista a sondării subconștientului din secolul al XX-lea.

This article is dedicated to the poetic and aesthetic evolution, in general, of the Disinherited of French poetry, the widow, the tenebrous, Gérard de Nerval, the suicidal hanged on Vieille-Lanterne street. In the few moments of lucidity between his mental crises, the poet produces his work, miraculously and aesthetically returning to the path of one's own alienation: neurosis – depression – serious mental illness (accented neurosis) – death (suicide). His art, his perceptions, like his whole life, evolves from light to the world of shadows, from harmony to dementia, from life to death. In his very "bright" poems, type April, we find the seeds of dysporic perception, of destruction, because for Nerval, beautiful days mean nothing but a lot of dust and nature is completely suffocated: nothing green. Of course, Nerval will go all the way down the path of his own perdition, miraculously transposed into pure poetry in his masterpiece, El Desdichado, in which the disinherited, the widow and the tenebrous, remain only with the dead star and his tower collapsed under the black sun of Melancholy. These aesthetic and psychological darkness will make a brilliant career in French and universal literature, influencing Poe's "Gothic", "black" literature, Poe's , the "aesthetic of evil" and impacting on the first poetic Modernity, but also on the second, along with the surreal "revolution" of the 20th century subconscious probe.