Actualitatea perspectivei ecologice în estetică este condiționată de importanța problematicii ecologice în general, dar și de popularitatea discursului umanitar ecologist. Estetica ecologică presupune legătura intrinsecă dintre ecologie, estetică și etică și reprezintă o piatră de temelie pentru practicile artistice contemporane (N. Stern). Gândirea estetică ecologică este o reflecție integrativă care elimină opoziția dintre obiectul și subiectul estetic și presupune o experiență angajată și conștientă. Deși estetica ecologică se conturează abia în anii ’70 ai secolului trecut, ea poate fi considerată o formă evoluată a esteticii naturii în noile condiții ale societății postindustriale. Tradiţia estetică occidentală a acordat prioritate frumosului natural în raport cu cel artistic din cele mai vechi timpuri, definind arta ca mimesis, adică drept imitaţie a frumosului natural de către cel artistic. Immanuel Kant în Critica facultății de judecare prezintă exemple cu precădere din natură, referindu-se la categoriile de frumos și sublim. Însă, la începutul secolului al XIX-lea, pornind de la operele lui Schelling și Hegel, se produce o schimbare de paradigmă în estetică, conform căreia adevărata frumusețe este cea produsă de activitatea umană, iar frumusețea naturală este doar o reflectare a celei artistice, estetica fiind în mare parte preocupată de filosofia artei. Apariția esteticii mediului ambiant (environmental aesthetics), ca un subdomeniu al esteticii filosofice ce urmărește investigarea aprecierii estetice a mediului natural, cât și a mediului construit în a doua jumătate a sec. XX, a venit ca o reacție la această perspectivă de ignorare a esteticului naturii, dar și ca rezultat al îngrijorării pentru degradarea mediului înconjurător. Estetica ecologică este privită ca parte a esteticii mediului ambiant, iar începuturile ei se prefigurează în teoriile estetice ale sec. XVIII-XIX, în special în cele britanice și scoțiene, care abordau pitorescul în arta peisajului (Enciclopedia de filosofie Stanford) . Tematica ecologică a complicat metodologia cercetării estetice. Interacțiunea cu natura aduce noi provocări, iar soluționarea lor necesită aprofundarea viziunilor asupra fenomenelor estetice în lumea înconjurătoare, îmbogățind cunoștințele acumulate cu noi concepte și terminologii. Experiența estetică pe care o avem în natură și cu natura reprezintă, fără îndoială, un proces plin de consecințe asupra modului nostru de a gândi despre experiența estetică în general. Perioada pandemică a impulsionat dezvoltarea esteticii ecologice, fapt demonstrat de experiența artistică. Regândirea locului naturii în creația artistică, valorizarea naturii survine ca și urmare a limitării posibilităților de a contempla frumusețea ei. Sporirea creativității în utilizarea materialelor, utilizarea materialelor reciclabile, dezvoltarea artei digitale, colajele din hârtie uzată, mozaicurile din deșeuri, proliferarea peisajului ca gen artistic sunt doar câteva exemple de practici ale esteticii ecologice. Cercetarea în domeniul esteticii ecologice se orientează în prezent pe câteva direcții principale, cum ar fi: studiul formelor de manifestare a obiectelor estetice ale naturii, descrierea lor și o abordare practică a fenomenelor estetice ale naturii; atragerea atenției asupra protecției naturii și educația estetică pentru a percepe frumusețea și unicitatea naturii; interpretarea problemelor tradiționale ale esteticii într-o nouă cheie ecologică. Acestea includ categoriile estetice, valorile, gusturile, idealurile, emoțiile, conștiința estetică, practica estetică etc. Luarea în considerare a acestor probleme din punctul de vedere al esteticii ecologice ne permite să le vedem într-o lumină nouă.