Istoricul de artă francez Henri Focillon precizează, de fapt, teza, potrivit căreia conținutul fundamental al formei artistice este unul formal care studiază dialectica dintre materie-formă-tehnică. Între materie și formă există un acord constant și reductibil. Materiile au o consistență, o culoare, o granulație. Ele limitează sau dezvoltă viața operei de artă. În mâinile artistului, ca rezultat al procesului de creație, materiile sunt profund modificate. Lemnul unei statui nu mai este lemnul arborelui, marmura sculptată nu mai este marmura din carieră. Aceeași formă, trecând de la o materie la alta, suportă o modificare esențială „metamorfoză”. Nu ne vom afla în fața aceluiași volum, dacă acesta prinde corp în lemn, în bronz, în marmură. De aici, accentul se deplasează, fertil, spre o altă relație, ideea de unicitate e pusă în legătură cu procesul de materializare, de construcție stilistică. Materia, forma și tehnica sunt indisolubil legate. Nu există tehnici în care materia să fie indiferentă, cum nu există materie să fie indiferentă de acțiunea tehnicii. În relația materie-formă tehnica este un proces, combaterea și înlăturarea fondului de formă. Tehnica și tehnicile reprezintă două aspecte inegale, dar strâns legate ale activității artistului. Tehnica este maniera de a pune „tușa”, modul în care „procedeele fac ca să trăiască forma în materie”. Tehnicile reprezintă „totalitatea procedeelor unui meșteșug” (sculptural, pictural). În cazul în care materiile nu se pot folosi unele în locul altora, tehnicile se interpătrund, iar la hotarele dintre ele interferențele tind să creeze noi materii. Materia, întradevăr, este viața însăși în spațiul plastic. Spațiul configurează stilul de existență al formei. Viața este forma, iar forma este modul de manifestare a vieții. În clipa în care abordăm problema vieții formelor în materie, nu separăm cele două noțiuni ce ne arată caracterul constant, indisolubil al unui acord. În acest moment intervine unealta și mână, între care se stabilește familiaritatea umană. Tușa este momentul în care unealta actualizează virtualitatea formei în materie și permanent construiește și fixează forma. Tușa constituie adevăratul contact între inerție și acțiune. Ea este structură și suprapune structura sa formei, culorii, valorii, greutății, densității, mișcării materiei. În materie de sculptură cunoaștem două procedee de execuție: pornind din exterior spre interior și invers – de la interior spre exterior. Cioplirea și modelarea se efectuează în „tușe” din ce în ce mai precise și mai unite prin raporturi tot mai strânse. Sculptorul poate fi caracterizat prin abundență de „tușă”. Artistul dezvoltă însuși tehnica gândirii, el ne oferă un fel de mulaj al acesteia pe care noi putem sa-l vedem și sa-l atingem. El creează o lume complexă, coerentă, concretă, particulară prin gândire. Înainte de a se desprinde de gândire și de a intra în întinderea spațială, în materie și tehnică, forma este întindere spațială, materie și tehnică. Constatăm că viața formelor și viața ideilor au un punct comun care le deosebește de viața imaginilor și amintirilor. Ideea artistului este forma și viața sa afectivă ce devine tot formă. Sculptorii ce au viziune picturală și pictorii ce au viziune sculpturală ne demonstrează forța vocației de cunoaștere a materiei specifice sau o intuiește. Lumea creată de artist acționează asupra lui, în interiorul lui, iar el acționează asupra altuia. Fiecare categorie de acțiune se supune unei dinamici proprii, aceste mișcări reprezintă o variație a ritmului. Mâna înseamnă acțiune, ea apucă, ea creează, iar uneori s-ar spune că gândește. Ea știe că obiectul are greutate, că el este neted sau zgrunțuros, că acțiunea mâinii definește golul spațiului și consistența obiectelor. Între mână și unealtă se pun bazele unui acord reciproc. Arta se face cu ajutorul mâinilor, ele sunt instrumentul și organul creației, pentru că artistul reface toate experiențele primitive. Artistul care își taie singur lemnul, își bate metalul, își frământă argila și își cioplește blocul de piatră menține un trecut al omului, un om străvechi, fără de care noi nu am exista. În atelierul artistului sunt scrise peste tot tentativele, experiențele, intuițiile mâinii, amintirile seculare ale umanității. Omnipotența este viitorul mâinii până în ziua în care se va picta, se va sculpta cu ajutorul mașinii, în acest caz se va ajunge la clișeu, realizat de ochi fără concursul mâinii.