Cercetarea noastră s-a axat pe relaţiile între natura imaginilor şi textul însoțitor, examinate din perspectiva modului în care sunt create/realizate icoanele, a percepției vizuale, precum și a reprezentării ideilor receptate în creaţiile studioșilor din învăţământul artistic universitar. Potrivit lui Constantin I. Ciobanu, termenul text a căpătat în ultima jumătate de secol o răspândire atât de mare în literatura ştiinţifică din cele mai diverse domenii, încât s-a produs o adevărată inflaţie a semnificaţiei acestei noţiuni, aducând ca exemplu vorba lui Jacques Derrida „nu mai există nimic în afara textului”. Raportat la imagine, acest termen continuă să genereze multiple interogări, răspunsurile la care nu sunt nici pe departe evidente. Poate fi considerată imaginea text sau textul – imagine. Cum se conjugă textul cu imaginea în cadrul operelor de artă vizuală şi cum trebuie abordată relaţia dintre cele două noţiuni – plecând de la text spre imagine sau de la imagine spre text. Este oare textul un simplu auxiliar, un comentariu, o explicitare, un supliment al imaginii sau, poate că, există o dimensiune a textului care este ireductibilă la cea a imaginii. Şi, în ultimă instanţă, o întrebare direct legată de tema cercetării noastre: cum anume se articulează şi care sunt structurile şi tipologiile textului şi ale imaginii în pictură? Sunt întrebările/subiectele de bază cercetate în Text şi imagine în pictura românească din secolul al XVI-lea: o abordare structural-semiotică de C.I. Ciobanu. Inscripţiile din timpuri imemoriale însoţesc imaginile. Antagonismul între cuvinte şi imagini are loc numai la o etapă târzie, în momentul constituirii esteticii epocii moderne. Doar arta plastică, conştientă de sine ca fenomen eminamente estetic, începe să se separe de literatură. În perioada de înflorire a picturii medievale scrierea era înţeleasă în calitate de icoană verbală şi intra în „spaţiul” sacru al icoanei ca parte integrantă şi esenţială a acestuia, ca o icoană a icoanei. Cuvântul avea un rol independent, dar el era inseparabil de imagine. Ulterior, într-o epocă cu mult mai tardivă, cuvântul din icoană începe să aibă un rol subordonat, un rol de auxiliar, de comentator. El devine o descifrare verbală a unui text nonverbal. Începând cu perioada barocului, cuvântul este adesea folosit ca motiv decorativ, ca ornament. În consecinţă, el devine dependent de icoană sau pictura murală. Raportat la imagine, cuvântul efectuează un anumit număr de funcţii auxiliare, având un rol explicativ. Necesitatea inscripţiilor în arta icoanei ţine de imposibilitatea de a exprima în pictură tot ceea ce este accesibil vorbirii, pentru că imaginea nu are unicitatea intrinsecă a cuvântului. Acesta este motivul pentru care cele mai multe icoane şi picturi murale sunt întotdeauna însoţite de inscripţii. Capacitatea fiinţei umane de a forma, a memora şi a utiliza imaginile mentale, pentru a înţelege realitatea în care trăieşte, pentru a comunica, pentru a progresa şi a-şi îmbunătăţi performanţele, este strâns legată de inteligenţă (raţională, emoţională) şi de felul în care aceasta este dezvoltată şi exploatată, mai susține C.I. Ciobanu. Importanţa este potențată de statutul imaginii, care trebuie să fie înțeleasă ca produs al unei interacțiuni între emițător și receptor și, în același timp, ca loc de trecere către mentalitatea care a generat-o. Fiind vorba despre reprezentări incluse într-un program iconografic, ele suportă frecvent influența scenelor conexe. Sunt evidențiate trăsăturile definitorii ale icoanei ca obiect de reprezentare a unui text și ca obiect-mijloc de transmitere/comunicare a unui mesaj înscris/implicit genului. În acest sens, autorul explică procesul de receptare a icoanelor, precum și activitățile esențiale producătoare de sensuri.