Programul genetic, considerat ca o anumită succesiune nucleotidică în molecula ADN este, cu excepţia apariţiei mutaţiilor, invariabil pe parcursul ontogenezei organismelor vii, nu are specificitate tisulară şi nu depinde de condiţiile de mediu. Cu toate acestea relaţia genă-caracter nu poate fi privită sub aspectul simplului determinism cauză-efect. De la primele etape ale expresiei genice – transcripţia ARN, procesing-ul (splicing, cap-are, poliadenilare) informaţia materială a factorilor genetici trece printr-un şir de evenimente care depinde de o multitudine de factori externi şi/sau interni. Aceasta conduce în cel mai direct mod la obţinerea unei game vaste de variante fenotipice, destul de deosebite, uneori la limite opuse ale normei de reacţie. Formarea fenotipului, inclusiv pentru caracterele cantitative, în mare parte, depinde de interacţiunile epistatice între locusuri [4, 5], expresia cărora este determinată de condiţiile de mediu [1]. Din aceste considerente, stabilirea influenţei condiţiilor de mediu biotic şi abiotic asupra expresiei genice la plantele de cultură are mare importanţă în elucidarea mecanismelor de formare a rezistenţei, precum şi a posibilităţii de obţinere a genotipurilor cu caractere de interes.