Repere în dezvoltarea şcolii româneşti de Drept civil din perioada interbelică
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
319 20
Ultima descărcare din IBN:
2024-01-04 17:44
SM ISO690:2012
MÂŢĂ, Dan-Constantin. Repere în dezvoltarea şcolii româneşti de Drept civil din perioada interbelică. In: International Conference of Young Researchers , 6-7 noiembrie 2008, Chişinău. Chişinău: Tipogr. Simbol-NP SRL, 2008, Ediția 6, p. 166. ISBN 978-9975-70-769-5.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
International Conference of Young Researchers
Ediția 6, 2008
Conferința "International Conference of Young Researchers "
Chişinău, Moldova, 6-7 noiembrie 2008

Repere în dezvoltarea şcolii româneşti de Drept civil din perioada interbelică


Pag. 166-166

Mâţă Dan-Constantin
 
Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
 
Disponibil în IBN: 26 mai 2021


Rezumat

După anul 1918, s-a afirmat, într-o manieră tot mai accentuată, necesitatea construirii unei culturi juridice româneşti prin dezvoltarea unui drept pozitiv şi a unei literaturi juridice de esenţă naţională, care să aibă în dreptul occidental (în special cel francez) o sursă de reflecţie şi inspiraţie, iar nu un model absolut. Problema centrală a ştiinţei juridice româneşti în întreaga perioada interbelică a fost aceea a unificării legislative. În jurul ei s-au pronunţat teorii şi s-au imaginat soluţii, fiind considerată „una din cele mai arzătoare şi mai imperioase probleme la ordinea zilei”[1]. Dacă în materie penală, situaţia s-a clarificat prin adoptarea Codului penal şi al Codului de procedură penală, puse în aplicare la data de 1 ianuarie 1937, în materia dreptului privat situaţia a rămas ambiguă în ciuda numeroaselor proiecte de creare a unei legislaţii civile unitare. În acest context, şcoala românească de drept civil s-a consolidat în mod decisiv. Principalele direcţii de cercetare, identificabile în doctrina de dinainte de Primul Război Mondial, s-au menţinut şi în această epocă. Şi-au continuat activitatea, pentru o scurtă perioadă de timp, Dimitrie Alexandrescu şi Matei B. Cantacuzino, consideraţi printre fondatorii cercetării ştiinţifice în materia dreptului civil românesc. Lucrarea acestuia din urmă, Elementele dreptului civil (1921), a fost percepută încă din momentul publicării ca un reper fundamental în literatura juridică românească, expresie a unui spirit savant, prin excelenţă analitic. Constantin Hamangiu, fidel vocaţiei sale de pionier în cercetarea juridică, a publicat, în colaborare, lucrări reprezentative pentru noul spirit ce anima gândirea juridică românească: Tratat de drept civil (3 volume, 1928-1929) şi Codul civil adnotat (7 volume, 1925-1934). O importantă contribuţie în cunoaşterea particularităţilor dreptului privat aplicat în provinciile unite şi în realizarea dezideratului unificării legislative a fost adusă de către juriştii transilvăneni: Ştefan Laday, Georgiu Plopu, Camil Negrea şi Salvator Brădeanu. În perioada interbelică, s-a format o nouă generaţie de jurişti, cu studii serioase atât în ţară cât şi în străinătate, care au imprimat ştiinţei juridice româneşti dinamism şi simţ critic. Dintre aceştia din urmă, figura emblematică o reprezintă Traian Ionaşcu care, prin monografiile sale asupra noţiunii de cauză juridică şi a studiilor sale de drept civil comparat, a impus cercetarea românească în materia dreptului civil printre şcolile de prestigiu la nivel european.

Cuvinte-cheie
drept civil, istoria gândirii juridice