Teoria privind conţinutul, natura, formele şi funcţia violenţei simbolice în cadrul societăţilor aparţine sociologiei franceze, pe linia Bourdieu-Passeron. Violenţa simbolică este un fenomen specific oricărei forme de organizare a statului şi a societăţilor în interiorul cărora funcţionează sisteme de dominaţie socială [2, p.53]. Întrucât este greu de identificat o societate sau un stat întemeiat pe principii egalitariste, fără o pătură sau clasă dominantă prin accesul privilegiat la bunurile şi resursele de supravieţuire ale societăţii, se pare că violenţa simbolică este un fenomen ce depăşeşte chiar limitele universului de aplicaţie al întemeietorilor conceptului. Violenţa simbolică este parte a sistemului de manipulare socială şi politică, prin care se creează repere morale, valori sociale dezirabile pentru publicul larg, toate organizate în ritualuri sociale care ascund semnele dominaţiei sociale. Se evidenţiază trei paradigme ale violenţei simbolice: constructivă, ordonatoare şi distructivă. În principiu, această paradigmă a violenţei simbolice se ocupă cu producţia de semne şi imagini în câmpul social-politic. Această acţiune nu este cauza directă a comportamentului violent. Trebuie să facem astfel distincţie între studii care se centrează pe procesul de producţie a semnelor (imaginilor) cu destinaţie politică (sau care au o valoare politică subiacentă), şi studii care se concentrează pe violenţa generată de transmiterea prin mass-media de semne şi imagini violente. Reprezentative pentru prima categorie sunt analizele lui P.Bourdieu şi J.Baudrillard. Bourdieu are meritul de a fi introdus termenul de „violenţă simbolică“, termen care, la rândul său, este definit prin raportare la cel de „putere simbolică“ [1, p.27], fiind un joc al violenţei simbolice. Prin mass-media oficială, puterea politică încearcă să impună anumite reprezentări asupra lumii sociale. Aceste reprezentări fac oamenii să acţioneze în acord cu interesele agentului care le-a produs şi le-a impus: agentul politic. Formele simbolice (vizuale, verbale) poartă violenţa politică a acestuia. O formă importantă a violenţei simbolice exercitată de putere asupra lumii sociale este discursul politic, un „discurs monopolist” prin excelenţă. Prin el, puterea urmăreşte să manipuleze indivizii, astfel încât propriile sale scopuri să pară ca fiind chiar cele ale indivizilor asupra cărora guvernează. Această funcţie nu poate fi împlinită decât de un discurs care să conţină măcar o fărâmă de adevăr. Iar acesta este „discursul atrofiat” al puterii. Referitor la violenţa simbolică a discursului ideologic, Baudrillard introduce termenul de „hiperrealitate”, care se referă la imaginea falsă creată de putere, al cărei discurs este încărcat de „hiperrealism” [4, p.33]. Baudrillard lărgeşte, în alte lucrări, sfera agentului producător de semne, cu domeniul publicităţii. Omul zilelor noastre este un „consumator de semne” vehiculate de mass-media, pentru reclamă. În ceea ce priveşte paradigma violenţei constructive şi ordonatoare, cele mai multe studii care definesc violenţa colectivă în acest fel se ocupă de societăţile primitive. „Violenţa nu este doar acţiunea care distruge sau ameninţă. Orice societate foloseşte violenţa pentru afirmarea vieţii” – notează Girard [3, p.123], introducând termenul de „violenţă rituală şi fondatoare”, prezent în toate societăţile arhaice. În aceste comunităţi, riturile şi sacrificiile joacă rolul sistemului judiciar al societăţilor moderne. În acest sens, violenţa rituală joacă un rol fondator în viaţa comunităţilor arhaice, cealaltă funcţie a ei fiind aceea de a opri „dezvoltarea germenului violenţei colective”. Mai mult, miturile creaţiei vorbesc toate despre puterea societăţilor tradiţionale de a transforma violenţa oarbă într-o forţă creatoare, care în loc să distrugă, fondează ordinea: „Toate zeităţile, eroii şi creaturile mitice sunt prinse într-un joc al violenţei. Logos spermatikos din mitologia creştină este expresia unei astfel de violenţe transformate, care a devenit un principiu structurant şi ordonator al unei anumite societăţi. P. Baudry arăta şi el că violenţa poate deveni o forţă constructivă şi folositoare, cu condiţia ca întreaga colectivitate să aibă acces la ea întro formă ritualizată. Societatea modernă blochează accesul colectiv la manipularea violenţei. Dragomiroiu accentuează enorma inaptitudine a societăţii moderne de a folosi violenţa ca o forţă creatoare: „Puterea se propune pe ea însăşi ca posesoare a monopolului asupra violenţei. Procesul de emergenţă a instituţiilor sociale este, în egală măsură, un proces de trecere de la violenţa ritualizată la violenţa confiscată. Numai atunci când procesul de dezorganizare se desfăşoară atât de rapid şi într-o aşa măsură, că întreaga structură socială existentă slăbeşte şi, de aceea, societatea nu se poate reajusta singură, frământările sociale pot fi privite ca un simptom patologic” [3, p.102]. Aceste acţiuni colective sunt rezultatul dispariţiei controlului social. Ele pot fi privite însă şi ca mijloace ale proceselor inovatoare în societate. Aceste procese schimbătoare de organizare şi ordine socială se exprimă prin conflict social şi competiţie.