Modalităţi de interpretare a omului şi condiţiei umane în filosofia românească D.D. Roşca şi Mircea Eliade
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
205 4
Ultima descărcare din IBN:
2022-11-27 13:30
SM ISO690:2012
GHERTESCU, Alexandra. Modalităţi de interpretare a omului şi condiţiei umane în filosofia românească D.D. Roşca şi Mircea Eliade. In: Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti:Ştiinţe umanistice. 25-26 aprilie 2013, Chişinău. Chişinău, 2013: CEP USM, 2013, 2013, pp. 15-16.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: 2013
Sesiunea "Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: "
Chişinău, Moldova, 25-26 aprilie 2013

Modalităţi de interpretare a omului şi condiţiei umane în filosofia românească D.D. Roşca şi Mircea Eliade


Pag. 15-16

Ghertescu Alexandra
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 5 mai 2021


Rezumat

Titlul prezentului articol trimite explicit la evenimentele esenţiale în destinul omului aşa cum apar ele în filosofia românească a sec.XX în creaţia celui mai important mitograf, filosof şi istoric a religiilor – Mircea Eliade, precum şi în lucrările emeritului filosof, eseist D.D. Roşca. Esenţa omului, rolul şi menirea lui în Univers au fost problemele majore ce l-au interesat în permanenţă pe Mircea Eliade. Dar în acelaşi context D.D. Roşca se alimentează din experienţa meditaţiei filosofice româneşti şi universale propunând o concepţie eroică a existenţei, astfel pentru el conştiinţa tragică este crearea unui efort ce-l facem clipă de clipă, pentru a ne linişti în chip etern, provizoriu, conştiinţa adâncă despre veşnica noastră insuficienţă. Numai insuficientul este creator, spune autorul Existenţei tragice. După D.D. Roşca, „trăsătura definitorie a unei filosofii ce-şi merită numele este atitudinea sufletească din care se desprind viziuni de ansamblu asupra existenţei” [1]. Iar aprecierea vigorii, optimismul, tendinţa spre cunoaştere şi creaţie, încrederea în posibilităţile sale de desăvârşire şi dezvoltare liberă erau definitorii în valorizarea metafizică a condiţiei umane la Mircea Eliade. Cunoscut şi apreciat pe toate meridianele, Mircea Eliade – savant, filosof şi scriitor-a creat o monumentală operă originală, impregnată de un profund umanism. Lucrările lui, străbătute de un robust optimism, constituie o strălucită pledoarie în dezvoltarea liberă a personalităţii umane, manifestând încredere în puterea creatoare şi în posibilităţile lui de desăvârşire. Cea mai bună introducere în opera ştiinţifică sunt două eseuri arhicunoscute: Nostalgia originilor. Metodologie şi istorie a religiilor; Sacrul şi profanul fiind şi sinteze ale creaţiei lui M.Eliade. Întreaga creaţie filosofică originară a lui D.D. Roşca se prezintă astfel ca meditaţie lucidă şi activă a unui umanist. Concepţia sa filosofică elaborată în Existenţa tragică – „în cadrul căruia scopul ultim fusese tocmai fundamentarea temeiurilor acţiunii umane şi, în acelaşi timp, o adeverire a ei prin exemplul propriu, prin luarea personală de atitudine curajoasă, lucidă, patriotică” [2]. Adică poziţia angajată pe plan intelectual, moral a lui D.D. Roşca provenea din conştiinţa că adevărurile scoase dintr-o filosofie raţionalistă şi umanistă nu pot decât să întărească şi conştiinţa drepturilor naţiunii române, drepturile inalienabile la viaţă şi libertate. Poziţiile teoretice – ontologice, antropologice şi axiologice – elaborate în sinteza filosofică Existenţa tragică, constituie într-adevăr suport pentru întemeierea pe aceleaşi baze de gândire, a unei filosofii în cuprinsul căreia problematica ideilor fundamentale, cu tot ce implică ea, primeşte în scrierile lui D.D. Roşca luminoase şi valide soluţionări, bunuri câştigate ale culturii noastre înaintate, demne să ne reţină oricând atenţia. Cu atât mai mult cu cât ascuţişul polemic al soliţilor date de D.D. Roşca problemelor de filosofie nu are numai valoare documentar-istorică, legată de combaterea iraţionalismului filosofic şi a ideologiei fasciste, ci şi actualitate, apărarea libertăţii şi a demnităţii omului, fiind o sarcină majoră a gândirii raţionalist-umaniste şi democratice. Prin creaţia sa, Mircea Eliade afirmă conceptul omului contemporan ca „om universal”, opunând tendinţelor reducţioniste, unilaterale, care desacralizează omul, îl supun unei adevărate „terori a istoriei” [3], ce-l fragmentează, necesitatea unei recuperări totale a dimensiunilor fiinţei umane, în primul rând a Sacrului, care este „un element în structura conştiinţei”, o categorie a priori a raţiunii ce asigură omului o existenţă deschisă spre „vocile universului”, spre etern şi absolut, transformându-l în fiinţă transistorică şi redândui astfel optimismul, puterea de a trăi şi crea. Omul, cu extraordinarele sale însuşiri, este parte a acestui întreg absolut pe care îl reprezintă existenţa. Interesul prioritar în ordine metodologică, pus în exerciţiu numai pentru a fi ulterior depăşit, al lui D.D. Roşca se îndreaptă asupra existenţei în genere. În această problemă apare cel dintâi element de certă originalitate a filosofului. Căci prin felul în care înţelege existenţa, D.D. Roşca se distanţează critic de toate modurile tradiţionale de concepere a ei, grupând-le în două mari direcţii contradictorii. Prima – apărătoare a raţionalităţii integrale a universului, consideră că, în esenţa sa, existenţa este perfect inteligibilă, supunându-se aceloraşi legi ale logicii, ca şi propria noastră gândire. Prin urmare, ea este total cognoscibilă, iar sarcina omului este să lărgească treptat, tot mai mult, zona de raţional în detrimentul sferei iraţionalului, care are doar sensul de: încă neînţeles, încă neintegrat în schemele obiective de inteligibilitate, iar asta din diverse motive care, mai devreme sau mai târziu, vor fi suprimate de către mintea iscoditoare a omului.