Infracţiunile prevăzute la art.190 şi art.241 CP RM prezintă similitudini vădite, fapt care reclamă necesitatea disocierii celor două componenţe de infracţiuni. În primul rând, relaţiile sociale patrimoniale, privite ca o componentă a ordinii de drept, reprezintă obiectul juridic suprageneric atât al infracţiunii de escrocherie, cât şi al infracţiunii de practicare ilegală a activităţii de întreprinzător. De asemenea, înşelăciunea reprezintă punctul de convergenţă dintre ambele infracţiuni, aceasta constituind adesea procedeul de atingere a scopului infracţional în cazul escrocheriei (scopul de cupiditate) sau procedeul de atingere a interesului material în cazul practicării ilegale a activităţii de întreprinzător. Fireşte sunt şi alte asemănări, însă cele două similitudini la care am făcut referire sunt suficiente pentru a crea confuzii la identificarea soluţiei corecte de încadrare. Demarcarea dintre practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător şi escrocherie urmează a fi făcută după structura endogenă a acestor infracțiuni (după elementele componenței de infracțiune). Obiectul juridic special al escrocheriei este unul complex, pe când obiectul juridic special al componenţei de la art.241 CP RM este simplu. Aceasta deoarece obiectul juridic special al escrocheriei este compus dintr-un obiect juridic principal – relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile şi unul adiacent – relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi la minimul necesar de încredere. Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.241 CP RM este reprezentat de relaţiile sociale cu privire la practicarea legală a activităţii de întreprinzător [1]. În cazul desfăşurării activităţii de întreprinzător cu încălcarea condiţiilor şi cerinţelor prevăzute de legislaţia civilă, se comit fapte prejudiciabile care cad sub incidenţa unor tranzacţii civile susceptibile de a fi declarate nule. Elementul material al infracţiunii de escrocherie reprezintă în sine dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere (art.190 alin.(1) CP), la baza unei astfel de sustrageri fiind o tranzacţie fictivă. De aceea, nu este exclus ca utilizarea unor structuri antreprenoriale ilegale (a unei întreprinderi care se pretinde a fi creată în condiţii de legalitate) să constituie mijloc de comitere a infracţiunii de escrocherie. Anume prin acest procedeu este indusă în eroare victima. Aprecierea eronată din punct de vedere juridic a tranzacţiilor civile conduce la soluţii nu dintre cele mai corecte: 1) refuzul intentării unui dosar penal, cu recomandarea de a examina cauza în ordine civilă, în timp ce fapta săvârșită poate să conţină semnele componenţei infracţiunii de escrocherie; 2) califica