Principiul legalității este unul dintre principiile ce stau la baza formării sistemului finanţelor publice locale. Deşi acest principiu expres este prevăzut în Proiectul Legii privind finanţele publice locale (art.2 alin.5), mai este enunţat şi în Constituţia RM (al.113 alin.3), la fel şi în Legea privind administrația publică locală (art.6 alin.2), atunci cînd se vorbeşte despre raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale. În afară de aceasta, toate actele normative ce au tangenţa cu finanţele publice locale, deseori utilizează sintagmele „în condiţiile legii”, „în cazurile prevăzute de lege”, „în conformitate cu prevederile legii”, „în baza prevederilor legale”, „stabilite conform legii” etc. Acestea fiind spuse pornim spre ideea că principiul legalităţii deşi poate fi examinat ca un principiu fundamental caracteristic tuturor ramurilor de drept şi instituţiilor juridice din cadrul acestora, are implicare incontestabilă şi asupra finanţelor publice locale. În general, activitatea umană este supusă, într-un mod sau altul, normării, în sensul că ea nu se poate desfăşura neorganizat, în afara unei anumite ordini sociale, în afara unor cerinţe pe care societatea le înaintează tuturor: autorităţilor publice, persoanelor oficiale, organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor, cetăţenilor etc. Normarea înseamnă „stabilirea unor reguli care organizează acţiunea umană”.1 Normele stabilite pot fi diferite: juridice, morale, religioase etc. Multitudinea normelor, însă, nu trebuie să creeze impresia unui haos normativ. Normele sociale nu acţionează izolat unele de altele, ci, dimpotrivă, impun, ca regulă, anumite modele de comportament social, arătând ce urmează să facă sau ce nu trebuie să facă subiecţii relaţiilor sociale. În sistemul normelor stabilite de societate un rol deosebit revine normelor juridice. Constituind o categorie specială a normelor sociale, normele juridice protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.2 Normele juridice, luate în ansamblul lor înaintează o cerinţă care necesită concordarea comportamentului uman cu regulile prescrise de normele juridice. Cerinţa adresată tuturor subiecţilor vieţii sociale, care constă în realizarea exactă, neabătută şi uniformă a normelor juridice, poartă denumirea de legalitate. Termenul „legalitate” provine de la francezul légalité şi conform Dicţionarului limbii române moderne desemnează: faptul de a fi conform cu legile; respectare a legilor; stare de ordine capabilă să asigure, prin lege, viaţa şi activitatea unei societăţi, a unui stat, etc..3 În literatura juridică, cuvîntul legalitate cunoaşte mai multe valenţe: a) legalitatea ca principiu, deci, ca element fundamental, ca idee diriguitoare, ca element primordial în comportamentul tuturor subiecţilor de drept: b) legalitatea ca metodă, deci, ca procedeu folosit, aplicat în procesul de transpunere în viaţă a prevederilor normelor juridice; c) legalitatea ca regim, deci, ca sistem de organizare şi de conducere a vieţii economice, politice, sociale a statului, ca o formă de guvernământ, unde nu regele e lege, ci legea e rege.4 Privite din punct de vedere a Constituţiei ca lege supremă a statului, fiecare valenţă a legalităţii are dreptul la existenţă. Cert este însă acel fapt că în toate împrejurările expuse, fiecărui subiect i se impune o comportare prescrisă de legiuitor, Astfel, legea apare ca un imperativ categoric. Legalitatea caracterizează dreptul în ansamblu şi se manifestă sub forma unor cerinţe fundamentale în toate ramurile dreptului, în întregul sistem de drept. La aceste cerinţe se atribuie următoarele: supremaţia, universalitatea, unicitatea şi oportunitatea legii. Astfel, respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al valorilor, de existenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care afectează relaţiile interumane şi viaţa socială. Legalitatea, care rezultă din atitudinea de respectare a legilor, care la rândul ei reiese din starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale, ne interesează să o definim în primul rând ca un principiu de drept în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte şi să aplice legile şi celelalte acte normative ori individuale. Legalitatea este o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte persoanele fizice şi juridice, modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de stat. Cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este interzis prin lege; autoritatea de stat poate desfăşura numai acele activităţi stabilite prin lege ca atribuţie. Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de altă, o stare care rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii, legalitatea înseamnă tocmai respectarea legii, în general a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărâri, instrucţiuni ş.a.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti etc.). Principiul legalităţii constituie, fără îndoială, piatra unghiulară a construcţiei unui stat de drept ca „instrument în folosul oamenilor care îl alcătuiesc... motiv pentru care existenţa acestuia presupune un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii optime de dezvoltare”.1 Deşi capătă fizionomii din cele mai diverse, de la principiul clasic francez al legalităţii la conceptul englez de rule of law, legalitatea are în vedere subordonarea tuturor actelor administraţiei publice (inclusiv locale) faţă de cadrul legal în vigoare, privit lato sensu, deci incluzând principii generale de drept (altele decât principiul legalităţii). Ca atare, puterile exercitate de funcţionari trebuie să aibă o bază legitimă, adică să se întemeieze pe autoritatea conferită de lege şi să fie exercitate în limitele acesteia. Mai mult, activitatea administraţiei publice trebuie să urmărească punerea în aplicare a legii. Dacă la origine era privit-alături de principiul separării puterilor în stat-în principal ca o garanţie împotriva abuzului de putere a executivului, azi supunerea administraţiei regulilor dreptului este una din condiţiile esenţiale ale unui sistem funcţional şi presupune două componente: 1) obligaţia administraţiei de a se conforma legii; 2) obligaţia administraţiei de a prelua iniţiativa în punerea în executare a legii. Principiul legalităţii stă la baza unui număr de principii derivate, precum principiul preeminenţei legii, care exprimă faptul că administraţia nu poate lua nici o măsură că să intre în contradicţie cu legea sau să încalce domeniul rezervat legii. În ceea ce priveşte respectarea legalităţii în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa2 , observăm că realizarea acestui principiu este asigurată şi prin recunoaşterea unui drept al cetăţenilor europeni la o bună administrare, astfel încît fiecare cetăţean are dreptul la un tratament echitabil şi nedescriminatoriu din partea organelor administrative ale Uniunii, dar şi ale statelor membre. În ceea ce priveşte consacrarea constituţională a acestui principiu, cu referire la organele administraţiei publice (inclusiv locale) se expun art.107,109-113 din Constituţia Republicii Moldova, în virtutea cărora se stabileşte că organele administraţiei publice sunt formate şi dirijate în activitatea lor de lege. Legea privind administrația publică locală în art.6 alin.2 declară că, raporturile dintre autorităţile publice centrale şi cele locale printre alte principii, au la bază şi principiul legalităţii. O prevedere analogică se conţine şi în art.113 alin.3 din Constituţia Republicii Moldova potrivit căreia printre principiile ce stau la baza raporturilor dintre autorităţile publice locale este şi principiul legalităţii(avându-se în vedere aici raporturile dintre autorităţile administraţiei publice de nivelul întâi şi al doilea). Asigurarea respectării legalităţii şi a principiilor constituţionale este declarată drept scop şi a exercitării oricărui control administrativ asupra activităţii desfăşurate de către autorităţile publice locale (art.6 alin.4 al Legii privind APL). Revenind la finanţele publice locale menţionăm că acestea au la bază un anumit cadru legislativ format din: 1) Legea privind finanţele publice locale nr.397-XV din 16.10.2003; 2) Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006; 3) Legea privind descentralizarea administrativă nr.436-XVI din 28.12.2006; 4) Legea finanțelor publice și responsabilității bugetar-fiscale nr.181 din 25.07. 2014; 5) Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994; 6) Carta Europeană a Autonomiei Locale din 15 octombrie 1985, s.a. Întreaga activitate de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor unităţilor administrativteritoriale, precum şi administrarea finanţelor publice locale are loc doar în condiţiile legii. Deci, principiul legalităţii într-adevăr este unul cu implicare generală, deoarece toate celelalte principii ce vor fi examinate în continuare îl au pe acesta drept fundament. Oricare din principiile instituţionale referitoare la finanţele publice locale iminent se întemeiază pe principiul legalităţii. Semnificaţia principiului dat rezidă în faptul că autorităţile publice locale, implicit şi în sfera finanţelor publice locale, trebuie să se conducă în activitatea lor strict de prevederile legii. În ceea ce priveşte orice alte acţiuni care vor fi întreprinse de autorităţile publice (inclusiv cele locale) în legătură cu realizarea intereselor lor şi care nu au reglementare expresă în lege, nu trebuie să contravină normelor cuprinse în legi şi alte acte normative.