În poezia optzecistă din Basarabia, se constată frecvent deplasarea accentelor de la general la individual, reflectarea devinind autoreflectare, oglindire în propriul text. Noua formulă lirică, avangardistă, la început, impunea o formă inedită de scriitură – una care exclude orice altă realitate, cu excepția celei care îl conține pe eul scriptic. În comunicarea noastră, vom releva elementele din care, în poezia lui Nicolae Leahu, se configurează spațiul narcisist. În opinia noastră, o bună parte din piesele lirice ale autorului constituie o excelentă probă de scriitură narcisistă, poetul ficționalizând obsesiv relația cu propriul eu, cu lumea sa lăuntrică. În linii generale, obsesia sinelui, ce trimite direct la mitul lui Narcis, generează un discurs care se întoarce asupra lui însuși. Personalizarea propriului scris prin autocontemplare generează, în poezie, un spaţiu reflectant, constituit, în plan lingvistic, din pronume și verbe la persoana întâi singular, din pronume și atribute posesive sau din construcții reflexive, iar, în sens imagistic, concentrează ideea de excusivism, coagulează povestea despre sine, o autobiografie indirectă și improbabilă, cum atestăm, de exemplu, în cele două cicluri Poeme pentru mine (vol. Personajul din poezie), unde monologul, mărturisirea devin foarte productive în sensul configurării unui spațiu personal: ,,plec și te iau cu mine/ de mai multe ori decât plec// velierul diavolului mi-i umbră/ sinonimă/ cu paltini și molizi pictați pe ea/ cu paltini și molizi de strearină (…)// plec/ ascultă tăcerea icoanelor” (Poeme pentru mine. Variantă rimată. 6). Spațiul sinelui include și elemente colaterale, din sfera peisajului, care, până la urmă, completează și nuanțează lumea eului.