Limbajul este un instrument flexibil și receptiv pentru exprimarea gândurilor, a sentimentelor și a dorințelor omului, altfel spus, a omului însuși. Nu există nimic în interiorul omului atât de adânc, atât de bine ascuns, încât să nu fie exprimat prin cuvinte. Felul de a gândi, de a se comporta în anumite situații de zi cu zi, de a reacționa și fenomenele legate de conștiință, lumea spirituală, psihicul unui vorbitor, (ceea ce se referă la lumea interioară a individului), tradițiile și obiceiurile din buni-străbuni, simbolurile culturale de veacuri (aspectul istoric și cultural) etc., se implementează adânc în limbă: în conotații semantice naționale ale unităților monolexicale (a cuvintelor) și a structurilor polilexicale (a frazeologismelor). Conotațiile sunt semnificații suplimentare cu elemente emoționale, bazate pe asociații din lume cauzate de semantica cuvântului, pe care o însoțesc. Diversitatea și bogăția experienței individuale a unui vorbitor nativ este fundalul, baza de apariție a unor noi conotații. Sursa valorilor de fond estimate în cuvinte este o limbă vie vorbită în timp de oameni de diferite cercuri sociale și profesionale. Stabilitatea relativă a conotațiilor specifice anumitei mentalități apare ca urmare a educației sale, într-o anumită cultură. Astfel de conotații sunt specifice fiecărei limbi și rezultă din asociațiile speciale naționale de gândire, care se formează în minte, în funcție percepție și apercepție și sunt înțelese de vorbitorii nativi, care trăiesc într-o anumită societate și au un tezaur cultural, istoric și social necesar. Îmi propun să determin specificul național al mentalității românilor, al felului de a fi, al modului de viață, al caracterului poporului, al psihologiei și temperamentului, al obiceiurilor și tradițiilor naționale, în baza romanului ”Frunze de dor” de Ion Druță, prin analiză semantică comparativă a frazeologismelor din textul original și cel tradus.