Orice plângere depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în baza articolului 8 din Convenţie implică, în mod obligatoriu, utilizarea succesivă a două criterii: verificarea dacă dreptul care se pretinde a fi fost încălcat este într-adevăr garantat de art. 8 alin. (1), şi dacă ingerinţa denunţată poate fi justificată de unul din motivele enumerate în art. 8 alin. (2) [1, p.8]. Pentru a fi admisă de Convenţie, orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 8 alin. (1) trebuie să satisfacă ansamblul criteriilor înscrise în paragr. 2 al aceluiaşi articol. În mod special, ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate şi să fie necesară într-o societate democratică sau proporţională unui scop legitim urmărit [1, p.26]. 1. Ingerinţa trebuie să fie prevăzută în legea internă. Acest criteriu de verificare implică câteva aspecte: a) Termenul „lege“ trebuie să fie interpretat în sensul că acoperă nu numai legea scrisă, ci și legea nescrisă [2, §47]. b) „Legea” trebuie să fie suficient de accesibilă, astfel ca cetățeanul să poată avea un indicator că este adecvată în circumstanțele normelor legale aplicabile unui anumit caz. c) O normă poate fi considerată „lege“ doar în cazul în care este formulată cu o precizie suficientă pentru a permite cetățeanului să adopte comportamentul său: el trebuie să fie în stare, dacă este necesar, cu ajutorul unor sfaturi corespunzătoare – să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele date, consecințele care pot atrage după sine o anumită acțiune a sa [3, §66]. d) Curtea a statuat că sintagma „în conformitate cu legea“ nu se referă doar la dreptul intern, ci, de asemenea, se referă la calitatea legii, solicitarea ca aceasta să fie compatibilă cu statul de drept, care este menționată în mod expres în preambulul convenţiei [3, §67]. Aceasta presupune că trebuie să existe o măsură de protecție juridică în dreptul intern împotriva atingerilor arbitrare ale autorităților publice cu drepturile garantate de paragr. 1 art. 8. Mai ales în cazul în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscurile arbitrarului sunt evidente (în special se referă la măsurile de investigaţie operative secrete ca în cazurile Malone [3], Klass și alții [4, §42]. e) Şi nu în ultimul rând „legea“ trebuie să existe, să prevadă dreptul statului de a întreprinde măsurile care constituie ingerinţa în dreptul prevăzut la art. 8. În cazul Halford Curtea a constatat violarea articolului 8 în materie de interceptarea telefoanelor de serviciu ale reclamantei, deoarece dreptul intern nu a furnizat niciun regulament de interceptare convorbirilor telefonice efectuate asupra sistemelor de telecomunicații în afara rețelei publice [5, §50]. 2. Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim. Din momentul în care s-a stabilit că o ingerinţă este prevăzută de lege, Curtea verifică dacă aceasta urmăreşte un scop legitim în sensul art. 8 alin.(2). În majoritatea cazurilor, Curtea acceptă ideea că statul a acţionat având un scop legitim şi rareori respinge scopul sau scopurile legitime identificate, chiar dacă acestea sunt contestate de către reclamant [1, p.32]. Articolul 8 alin. (2) prevede următoarele scopuri legitime, care ar putea justifica ingerinţa în dreptul prevăzut la art. 8 alin.(1), şi anume: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Statului pârât îi revine obligaţia de a identifica scopul sau scopurile ingerinţei şi este, în general, în măsură să invoce un motiv plauzibil, deoarece justificările potenţiale enumerate în paragr. 2 sunt formulate în termeni foarte vagi (necesităţile securităţii naţionale, spre exemplu). Reclamantul pretinde adeseori, de altfel, că motivul invocat de stat nu este „adevăratul motiv” al ingerinţei. De fapt, Curtea acordă, în general, puţină atenţie motivelor invocate de către stat pentru a justifica acţiunile sale şi deseori recalifică scopurile pretinse [1, p.32]. Un exemplu de o astfel de abodare îl vedem în cazul Open Door and Dublin Well Woman, când două companii irlandeze au fost urmărite penal pentru consultaţii în ce ţine posibilitatea avortului peste hotare. Guvernul a susținut că dispozițiile relevante ale legislației irlandeze sunt destinate pentru protecția drepturilor altora – în acest caz nenăscuţilor, pentru protejarea moralei și, acolo unde este cazul, pentru prevenirea criminalității. Reclamanții au obiectat împotrivă utilizării termenilor „toată lumea“, şi interpretării expresiei „drepturile altora“ ca incluzând nenăscuții. Curtea n-a acceptat justificarea definită de Guvern, şi a constatat că restricția a urmărit obiectivul legitim al protecției moralei, unul din aspecte fiind protecția în Irlanda a dreptului la viață al nenăscuților [6, §63]. 3. Ingerinţa trebuie să fie necesară într-o societate democratică. Ultimul şi cel mai important aspect care urmează a fi stabilit de Curte se referă la determinarea caracterului ,,necesar” al ingerinţei într-o „societate democratică”. Curtea în cazul Handyside a considerat că adjectivul „necesar” nu este sinonim cu ,,indispensabil”, dar nici nu are supleţea unor termeni precum admisibil, normal, util, rezonabil sau oportun. Curtea admite că statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Această marjă de apreciere nu este ilimitată în ceea ce priveşte recurgerea la restricţii, însă decizia finală asupra compatibilităţii sale cu Convenţia aparţine Curţii. De asemenea, necesitatea într-o societate democratică semnifică că ingerinţa statului trebuie să corespondă unei nevoi sociale imperioase şi să fie proporţională cu scopul legitim vizat prin adoptarea sa. În fine, interpretarea şi aplicarea acestei condiţii trebuie realizată pe calea unei interpretări restrictive, dat fiind caracterul de excepţie al domeniului în care intervine [7, §48]. Curtea a precizat în Olsson că ea nu se limitează la a se întreba dacă statul respectiv a acţionat într-un mod înţelept, cu grijă şi bunăcredinţă; deciziile criticate trebuie analizate în lumina cazului în ansamblu şi să se determine dacă motivele invocate în sprijin erau „pertinente şi suficiente” [8, §68]. În ce priveşte termenul ,,societate democratică” nu există un concept unic. În Dudgeon a fost evocată toleranţa şi spiritul de sinceritate [9, §53]. Principiul proporţionalităţii recunoaşte că drepturile omului nu sunt absolute şi că exercitarea drepturilor unui individ trebuie întotdeauna să fie apreciată în raport cu interesul public mai larg. Aceasta este metoda de a ajunge la acest echilibru şi utilizarea sa este de acum înainte curentă în aplicarea Convenţiei de către Curte. În examinarea compatibilităţii deciziilor naţionale cu articolul 8, Curtea aplică criteriul de proporţionalitate care poate fi rezumat la verificarea echilibrului între drepturile individului şi interesele statului. Totuşi nu Curtea hotărăşte asupra fondului deciziilor luate de tribunalele naţionale. Rolul său constă mai curând în examinarea ansamblului cazului pentru a determina dacă autorităţile au avut motive ,,pertinente” şi motive ,,suficiente” pentru a lua măsurile litigioase [8, §68].