Începută în prima parte a secolului al XII-lea, istoria concordatelor s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă pagină a Evului Mediu, continuându-şi parcursul până în timpurile cele mai recente şi părând încă a fi menită unui viitor fast. Ultimele decenii au fost mai bogate în astfel de acorduri între Vatican şi puterile laice ale lumii decât oricare altă perioadă din trecut. Studiul acestor documente ne poate duce la înţelegerea politicii Sfântului Scaun cu privire la protejarea propriilor credincioşi şi a propriilor interese, precum şi la înţelegerea mijloacelor diplomatice puse în joc pentru atingerea acestor obiective. Prezenţa pe scena lumii de azi a Vaticanului nu poate fi bine înţeleasă, fără acest aspect al raporturilor cu puterile laice, reglementate prin ceea ce numim concordate. Cuvântul „concordat” îşi are originea în limba latină (concordatum) şi a trecut în toate limbile ca termen tehnic juridic, pentru a numi o categorie aparte de tratate internaţionale. El este folosit deseori atât în limbajul juridic, cât şi în cel economic, având deci un sens „laic” şi unul „religios”. Întrebuinţat în domeniul economic, în dreptul comercial, concordatul preventiv desemnează un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor fără compromiterea posibilităţilor de redresare a situaţiei financiare a debitorului. În sens religios-politic, prin termenul de „concordat” se înţelege, în mod obişnuit, un acord, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bisericii Romano-Catolice, şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său. În dreptul canonic, cuvântul „concordat” are sensul precis de înţelegere între autoritatea ecleziastică şi puterea civilă, având ca scop reglementarea raporturilor dintre Biserică şi Stat. Fiecare dintre puterile care intervin în actul de înţelegere îi promulgă textul şi îi conferă caracterul obligatoriu, care se ataşează legilor. Orice „concordat” este în acelaşi timp o lege civilă şi o lege religioasă. Privite din acest din urmă punct de vedere, concordatele apar ca una dintre sursele legislative ale dreptului canonic. De-a lungul timpului, concordatului i s-au dat mai multe definiţii, elementul constant fiind acela că, printr-un concordat, nu atât Statul cât Biserica este aceea care-şi reglementează interesele, actul proiectându-se mai întotdeauna în favoarea Bisericii. Sensul actual al concordatului este acela de înţelegere cu caracter de convenţie internaţională, care se încheie între papă, ca reprezentant al Bisericii Catolice, şi un Stat suveran, pentru reglementarea situaţiei Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului respectiv. Trebuie însă făcută precizarea că toate tipurile de înţelegeri internaţionale (convenţii, tratate) se pot referi la probleme religioase, dar niciuna dintre acestea nu are ca obiect numai chestiuni religioase. Astfel, Concordatul reprezintă o înţelegere aparte, o convenţie specială, cu fond religios. În privinţa naturii juridice a concordatelor s-au formulat trei teorii: teoria laică, teoria eclesiastică şi teoria cooperării contractuale. După teoria laică, concordatul nu ar avea decât o valoare de ordonanţă a statului, care este promulgată de către acesta după o înţelegere cu autoritatea religioasă. După teoria eclesiastică, concordatul are valoare ca o ordonanţă pontificală, care a fost ea însăşi promulgată după o înţelegere cu puterea seculară. În fine, după teoria cooperării contractuale, concordatul are valoare ca ordonanţă conjugată a Bisericii şi a Statului care au contractat angajamente bilaterale sau sinalagmatice, şi care promulgă în comun aceeaşi regulă juridică, obligatorie atât în societatea spirituală, cât şi în societatea temporală. În România, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923, una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulează principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”, cât şi prin Legea cultelor din 1925. Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc. Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici. Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul statelor laice. De aceea, BRC nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci ea reclamă un statut deosebit, privilegiat. Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe picior de egalitate. De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat român unificat la 1918 activitatea prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi. Din punct de vedere juridic, această convenţie îi rezerva cultului catolic dreptul de a-şi reglementa raporturile cu Statul nu pe calea legii, cum prevedea Constituţia, ci pe calea unui act diplomatic. Dacă surpriza era oferită de rege şi de colaboratorii săi, nu în mai mică măsură fusese oferită de Vaticanul însuşi, care nu putea să ignore conţinutul Constituţiei româneşti, dar care întocmeşte şi înaintează la Bucureşti, succesiv, trei proiecte de concordat, unul mai anticonstituţional decât celălalt. Nu trebuie să uităm că încheierea Concordatului cu Vaticanul s-a făcut la 10 mai 1927, adică înainte de alcătuirea Legii pentru regimul general al cultelor, care a avut loc cu un an mai târziu, la 22 aprilie 1928. Constatarea imediată este aceea că nu Concordatul a fost redactat în conformitate cu Legea cultelor, ci aceasta a fost întocmită în funcţie de textul Concordatului, în 1928, însuşi Vasile Goldiş, semnatarul român al Concordatului, era nevoit să recunoască: „rămâne ca textul proiectului de lege pentru regimul cultelor să sufere modificările necesare în conformitate cu textul Concordatului”. Cu toate modificările suferite, Legea cultelor din 1928 nu s-a putut pune în întregime de acord nici cu Constituţia, nici cu Concordatul – acest fapt fiind, practic, imposibil – ea conturându-se şi rămânând în stare hibridă.