Noţiunea de contract încheiat cu consumatorii este definită de art.6 alin.(1) din Regulamentul Roma I [1, p.1] ca fiind „contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională (consumatorul) cu o altă persoană, care acţionează în exercitarea activităţii sale profesionale (profesionistul)”. Astfel, din formularea textului, precum şi prin aplicarea principiului bunei-credinţe, se înţelege că ne aflăm în faţa unui asemenea contract, dacă profesionistul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că cealaltă parte a acţionat ca un consumator, indiferent dacă acel consumator îşi are reşedinţa obişnuită în Uniunea Europeană sau într-un stat terţ. Contractele încheiate cu consumatorii nu constituie un anume tip de contracte în sensul clasificărilor în materie civilă sau comercială, ci în această noţiune se încadrează o multitudine de contracte, care îndeplinesc condiţia definitorie menţionată. Astfel, în această categorie se includ, de exemplu, contractele translative de drepturi reale mobiliare, cum ar fi contractele de vânzare-cumpărare de produse, cu precădere prin mijloace electronice, unele contracte privind un drept real mobiliar, contractele privind transferul de drepturi, inclusiv de proprietate intelectuală, contractele de locaţiune şi de prestări servicii de orice tip, inclusiv contractele bancare. • Legea aplicabilă formei contractelor încheiate cu consumatorii În ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de formă, Regulamentul Roma I în art.11 alin.(4) consacră, pentru contractele la care ne referim, o excepţie de la aplicarea regulilor generale privind legea aplicabilă formei contractelor. Astfel, conform textului „Alineatele (1), (2) şi (3) din prezentul articol nu se aplică contractelor care intră în sfera de aplicare a art.6. Forma unor astfel de contracte este reglementată de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul”. Prin urmare, pentru validitatea de formă a acestor contracte, Regulamentul Roma I instituie o singură soluţie conflictuală, şi anume – aplicarea legii ţării în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită. • Legea aplicabilă fondului contractelor încheiate cu consumatorii Regulamentul Roma I instituie două souţii conflictuale pentru contractele la care ne referim, soluţii care diferă în esenţă după cum profesionistul îşi desfăşoară sau nu activitatea comercială sau profesională în ţara în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită. Prima soluţie conflictuală este reglementată în art.6 alin.(1) şi este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii alternative, precum şi de o condiţie comună. Cele două condiţii alternative sunt ca profesionistul: a) să-şi desfăşoare activitatea comercială sau profesională în ţara în care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul; b) prin orice mijloace, să-şi desfăşoare activităţile către ţara în cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara în cauză. Condiţia comună este ca „respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilor respective”. Această prevedere are în vedere „consumatorii pasivi” (passive consumers), adică cei care sunt consideraţi profesionişti în chiar ţara lor de reşedinţă fie prin faptul că profesionistul îşi desfăşoară direct activitatea comercială sau profesională acolo, fie prin faptul că profesionistul îşi desfăşoară activitatea către acea ţară. Dacă prima condiţie alternativă la care ne referim nu ridică, de regulă, probleme de interpretare, cea de-a doua, şi anume, cea ca profesionistul să îşi „direcţioneze” activitatea şi către ţara consumatorului impune unele clarificări. Aceste clarificări au fost făcute, cel puţin, la pct.24 din preambulul Regulamentului, în care se arată că textul Regulamentului trimite la conceptul de „activitate direcţionată” ca o condiţie pentru aplicarea normei de protecţie a consumatorului. Acest concept trebuie interpretat în concordanţă cu conceptul similar care se regăseşte în art.15 alin.(1) lit.c) din Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială [2, p.1] care reglementează aspectul procedural al situaţiei pe care Regulamentul Roma I o prevede din punct de vedere conflictual. Acest concept a luat în considerare evoluţia tehnicilor de comercializare la distanţă, cu precădere comerţul electronic (e-commerce). Ideea esenţială care se desprinde din aceste precizări este aceea că activitatea unui profesionist este una „direcţionată” şi, în consecinţă, este îndeplinită condiţia cerută de art.6 alin.(1) lit.b) pentru a deveni incidentă legea ţării consumatorului, numai dacă profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea încheierii de contracte la distanţă şi un asemenea contract a şi fost efectiv încheiat, indiferent prin ce mijloace. Pentru situaţia în care cel puţin una din cele două condiţii alternative, precum şi condiţia comună, pe care art.6 alin.(1) o vizează, sunt îndeplinite, reglementarea comunitară instituie două norme conflictuale alternative: a) Se aplică „legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul”, aşa cum rezultă din dispoziţiiile art.6 alin.(1). În acest caz, Regulamentul Roma I face o localizare obiectivă a contractului, adoptând o tehnică de reglementare similară primului criteriu de localizare obiectivă a contractelor după tipul lor din art.4 alin.(1). Noţiunea de „reşedinţă obişnuită” a consumatorului poate ridica probleme de calificare, deoarece art.19 din Regulament, care defineşte această noţiune, nu se referă şi la persoanele fizice, altele decât cele care au calitatea de profesionist, or consumatorul este, prin definiţie, un neprofesionist. În această privinţă, se consideră că reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice trebuie considerată acolo unde aceasta îşi are reşedinţa de facto [3, p.151]. b) „Părţile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplineşte cerinţele prevăzute la alin.(1), în conformitate cu art.3”, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.6 alin.(2). Aşadar, părţile pot alege lex voluntatis. Această alegere se poate face fără a aduce atingere alin.(1), ceea ce denotă că normele conflictuale din paragrafele 1 şi 2 ale art.6 alin.(1) sunt alternative. Textul art.6 alin.(2), întărit prin precizarea de la pct.25 din preambul, este limpede în sensul că părţile pot alege legea aplicabilă numai în cazul unui contract cu consumatorii „care îndeplineşte cerinţele prevăzute la alin.(1)”. Prin urmare, reglementarea se referă la contractele care au fost încheiate în cadrul activităţilor comerciale sau profesionale desfăşurate de către un profesionist în ţara respectivă sau profesionistul, deşi nu îşi exercită activităţile comerciale sau profesionale în ţara în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită, îşi direcţionează activităţile, prin orice mijloace, către ţara respectivă sau către mai multe ţări, printre care şi ţara respectivă, iar contractul este încheiat în cadrul unor astfel de activităţi. Cea de-a doua soluţie conflictuală este prevăzută de art.6 alin.(3) şi se aplică „în cazul în care cerinţele prevăzute la alin.(1) lit.a) sau b) nu sunt respectate”, adică când aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. În acest caz, „legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator şi un profesionist se stabileşte conform art. 3 şi 4”. Aşadar, dacă profesionistul nu îşi desfăşoară activitatea comercială sau profesională în ţara unde consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită şi nici nu îşi direcţionează activităţile către această ţară sau respectivul contract nu se înscrie în sfera activităţilor respective, părţile sunt libere să aleagă lex voluntatis, iar în lipsa alegereii, se va proceda la localizarea obiectivă a contractului potrivit oricăruia dintre criteriile menţionate la art.4. Această reglementare conflictuală este una logică având ca scop protecţia specifică a consumatorului numai în cazul în care condiţiile din art.6 alin.(1) sunt îndeplinite. În orice alte cazuri, vor fi aplicabile reglementările generale.