Calificarea este primul instrument de găsire a regulii de drept. Legea stabilește relația dintre fapte-condiții şi fapte-consecințe, formal legea este evocarea unor concepte. Calificarea este ceea ce logicianul numește raționament, judecată, ce este sinteza a doi termeni: subiect şi predicat. La noi se folosește termenul [1, p.73] „încadrare”, „reîncadrare” – exemplu, art. 444, alin.(7) şi (12) a CPP, dar de fapt, el desemnează doar rezultatul procesului de calificare – faptele sunt puse în cadrul legii. Calificarea presupune transpunerea unei situaţii de fapt într-o normă de drept, sau cum se menționează în literatura de specialitate, traducerea faptelor în limbaj juridic. Discutabilă în literatura de specialitate rămâne totuşi ordinea efectuării acestor procedee, şi anume, interpretarea şi apoi calificarea sau calificarea urmată de interpretare. Răspuns la această întrebare găsim în literatura juridică franceză [2, p.8] ,,uneori, pentru a califica, este necesar de interpretat norma, căutând ceea ce au dorit părțile …” judecătorul nu poate interpreta un contract clar, riscând să fie sancţionat de Curte pentru denaturare: numai o normă neclară poate fi interpretată. Calificarea juridică apreciată din perspectiva teoriei generale a dreptului este o etapă condiţionată de interpretarea normei de drept şi determină procesul de calificare ca fiind o etapă legată organic de interpretare ce serveşte o a doua treaptă de cunoaştere a raportului respectiv. Operaţia calificării reprezintă o analiză a posteriori a conţinutului normei de drept său, atunci când sunt deja cu certitudine stabilite intenţia reală, producătoare de efecte juridice ale părţilor. Importanța calificării juridice reiese din însuşi interesul legiuitorului, pentru ca norma realizată de el să fie practică şi aplicabilă. Norma juridică are un caracter general şi impersonal, ceea ce o face mult mai accesibilă pentru procesul de calificare, identificându-se nişte elemente ce individualizează o normă de alta. Calificarea poate fi numită şi operațiune intelectuală de analiză juridică a unei situații de fapt sau de drept pentru a-i descoperi regimul. Pornind de la trăsături ce caracterizează situația concretă, calificarea permite a identifica cu ajutorul conceptelor şi categoriilor cunoscute elementele necesare pentru a-i aplica regulile de drept corespondente. În cadrul calificării juridice un loc şi un rol aparte îl au instrumentele dreptului, care aplicate în procesul de calificare juridică ajung a fi denumite instrumente ale calificării juridice. În literatura de specialitate [3, p.49], adesea se consideră că în domeniul juridic rezultatele procesului de conceptualizare sunt date de concepte şi categorii juridice. Acest mod de a privi lucrurile contravine regulilor referitoare la clasificarea logică a obiectelor şi fenomenelor, în sensul că în procesul de clasificare a două fenomene, unul dintre ele nu poate avea același statut ca şi subconceptele acestuia. Astfel, categoriile juridice sunt şi ele concepte, este adevărat, de maxima generalitate, doar aceasta şi justifică împărţirea rezultatelor gândirii juridice în concepte si categorii juridice. Dacă e să ne referim la instrumentele calificării juridice, un loc aparte îl ocupă conceptele juridice şi categoriile juridice. Conceptele juridice sunt reprezentări mintale generale şi abstracte ale obiectelor. În materie juridică ele, nu pot fi determinate decât în funcție de dreptul obiectiv şi realităţile sociale. Demersul intelectual pleacă de la observarea legii, a jurisprudenței, practicii juridice, care este în evoluție constantă, întrucât elemente noi ale vieții pot să nu fie obiectul legii, jurisprudenței. Demersul are nevoie şi de stabilitate pentru că sistemul juridic este organizat pe baza principiilor generale şi fondat pe noțiuni permanente. Dreptul constituie un ansamblu sistematic şi rațional susținut de o rețea de concepte [4, p.231]. Conceptele juridice sunt concepte abstracte, ce ţin de procesul gândirii. Prin conceptualizare, în general, se înţelege realizarea unui produs al gândirii umane pe calea abstractizării. Astfel de produse ale gândirii umane ajung a fi noţiunile, categoriile, raționamentele etc., care desemnează o parte a diversității fenomenelor, proceselor, relațiilor sau obiectelor concrete. Conceptele sunt instrumente prin care dreptul ia contact cu realitatea. Ele sunt cu atât mai necesare pentru asigurarea unei ordini sociale raţionale, cu atât este mai complexa realitatea socială, în care se include dreptul. Aceste noţiuni sunt rezultatul procesului de gândire prin intermediul căruia este indicată esenţa obiectelor gândirii şi deosebirea acestora de către altele [1, p.73]. Unele concepte sunt construcţii ale spiritului bazate pe transformarea realităţilor juridice în idei pure, iar altele sunt traducerea exactă a realităţii. Sunt noţiuni fundamentale ale întregului sistem juridic sau ale unui sistem juridic determinat pe care trebuie să-l examinam, nu numai asupra fondului, dar dintr-un punct de vedere metodologic, pentru a pune în evidenţă necesitatea şi funcţiunea lor în ordinea juridică, dincolo de formele diverse în care se pot transforma şi al conţinutului susceptibil pe care pot să-l ia de aici sau de colo la un moment dat sau într-o anume manieră. Dincolo de instrumentele conceptuale, punerea în practică recurge la instrumente tehnice necesare efectivității sale. Din acest punct de vedere, dreptul este, înainte de toate, cadrul de acţiune al oamenilor şi societăţilor umane. Punerea sa în practică nu s-ar putea şti să se acomodeze unor instrumente exclusiv statice şi să se realizeze prin mecanisme de cele mai multe ori complexe. Studiul instrumentelor operaționale este deci în mod egal necesar. Nu este nevoie să facem aici inventarul acestor instrumente. Este suficient de prezentat sumar unele cu singurul scop de a ilustra puţin din arsenalul juridic de care dispun juriştii. Unele legislații, de tip anglo-saxon dau definiții chiar în legi. O tipologie a definițiilor: definiţii reale şi terminologice. Reală – constă în determinarea substanțiala a elementelor şi atributele specifice ale conceptului. În literatura de specialitate [5, p.70]se vorbeşte şi despre conceptele juridice nedeterminate care sunt un factor de adaptare a dreptului la realităţile sociale mereu schimbătoare şi, în opinia unor autori sunt intenţionat legate de legiuitor. Conceptele juridice nedeterminate, fiind o sursă de raţionalitate non-formală de ordine dialectică şi retorică, caută să evite soluţiile manifest nerezonabile. Opera de conceptualizare este o parte intrinsecă a procesului de gândire, iar rezultatele sale se concretizează în noțiuni, categorii, principii şi construcții juridice. În acest fel, noțiunile, şi categoriile juridice sunt concepte, în sensul că ele reprezintă punctul final al unui proces de gândire care, pe calea abstractizării, concretizează o formă logică a acestuia, ce reflectă trăsăturile generale şi necesare ale unei clase omogene de fenomene juridice [6]. Astfel, legiuitorul, pentru a da o formă corespunzătoare reglementării juridice, este obligat să utilizeze noțiunile, categoriile, principiile şi construcțiile juridice existente în opera de creație legislativă pentru a asigura coerenţa şi practicabilitatea actului normativ, respectiv pentru a nu-l pune în dificultate pe cel care aplic’ă legea cu stabilirea conținutului acesteia. Pentru a asigura aspectul practic al dreptului – spune Jean Dabin [7] – este necesară definirea acestuia. Un drept ce este nedefinit sau insuficient definit nu poate fi practicabil, în sensul că aplicarea sa va da naștere unor confuzii şi unor controverse generatoare de nesiguranță juridică, în astfel de cazuri, atât subiecţii de drept, cât şi judecătorul se întreabă care este regula ce urmează a fi aplicată, iar uneori întrebarea care se pune în raport cu existenţa normei juridice. Nesiguranța juridică care se naște în astfel de cazuri în relațiile sociale este un precedent negativ, care afectează activitatea umană şi duce la stagnare. Pentru înlăturarea neajunsurilor de acest gen, este nevoie să se facă trimitere la rigoarea conceptelor utilizate în procesul de creare a dreptului. Prima din condițiile care asigură aplicabilitatea eficace dreptului este reprezentată de definirea suficientă a acestuia.